Uşa roşie din lemn masiv e încărcată de sculpturi cu scenele pline de învăţăminte din încercările lui Iov. Ciocănelul e un cap de înger, turnat în alamă, şi când îl las să cadă înapoi în locaşul său, ochii îngerului se deschid brusc şi, indignaţi, se uită bănuitori la mine. În spatele meu se află o grădină întortocheată – cataracte cu viţe în floare, cotloane pentru amorezi, bănci pentru citit ferite de lume – care conferă acestei case o intimitate prosperă.
Fiica bărbatului mort deschide uşa.
Are nişte obraji ca piersica, rozalii şi catifelaţi. Îmi vine să-i ling pielea, să văd dacă şi gustul este pe măsura felului în care arată.
― Hepsibah Ballantyne! Desfrânato! Vino-ţi în fire, ai venit cu treabă.
Tata îmi trage o scatoalcă, la fel cum făcea şi când era în viaţă. Doar că acum palmele lui trec pur şi simplu prin mine şi nu simt decât un fior rece prin vene. Nu duc dorul vânătăilor.
Fata nu mă ştie – cu toate că se face aproape un an de când lucrez aici în casă – deoarece doar eu am urmărit-o pe ea, nu ea pe mine. Când, într-un târziu, mama ne-a părăsit, neîndoielnic că nu i-a mai dăruit copii lui Hector, cu atât mai puţin un fiu care să preia frâiele casei. Aşa că tata a hotărât ca eu să-i învăţ meşteşugul şi a schimbat inscripţia de pe placa de la intrarea în atelier, dar nu în Ballantyne & Fiica, nu. În Ballantyne şi alţii.
― Vorbeşte, nătângo! hâsâie Tata, de parcă ar conta că vorbeşte în şoaptă.
Nimeni nu l-a mai auzit pe Hector Ballantyne în ultimele opt luni, nu de când a răposat, se pare, de pe urma unei răceli nepotrivite anotimpului.
Ochii albaştri, încercănaţi de plâns, ar trebui să arate urât şi insipid pe faţa ovală şi drăgălaşă, dar mâhnirea îi şade bine lui Lucette D’Aguillar. Totul îi şade bine – de la rochia neagră de doliu până la coafura sobră dată pe spate, o moştenire a celor îndureraţi – căci ea e una din persoanele acelea rare: născută sub o stea norocoasă.
― Da? întreabă ea, de parcă n-am niciun drept să tulbur familia îndurerată.
Îmi dau jos boneta de pe cap, simt cum îmi strică părul şi o ţin în faţa mea ca un scut. Am unghiile rupte şi mâinile pline de răni şi pete de la vopselele şi lacurile pe care le folosesc la lemn. Îmi răsucesc degetele până sub pânza bonetei ca să le ascund cât mai bine.
― Am venit pentru sicriu, spun eu. Hepsibah mă cheamă. Hepsibah Ballantyne.
Copyright © 2013, Cristina Schek
Cu o privire inexpresivă, se dă la o parte şi mă lasă să intru. După etichetă, ar fi trebuit să intru prin uşa din spate, pe la intrarea servitorilor. Hector aşa ar fi făcut – şi aşa a făcut toată viaţa lui – însă serviciul pe care-l ofer eu e unul preţios. Dacă sunt încredinţaţi că o să le fac un pat de moarte pentru mult-apropiatul şi mult-iubitul lor, pot să mă lase să intru prin faţă. Toţi ştiu că a fost un deces – e imposibil să ţii ascuns aşa ceva într-o casă mare – şi nu mă voi strecura înăuntru ca şi cum convocarea mea ar fi una ruşinoasă. Hector a tot bombănit de câteva ori la început când mă prezentam în acest fel – sau mai degrabă a ţipat, apoi s-a potolit până la bombăneli – dar, aşa cum i-am spus şi lui, ce-or să-mi facă?
Sunt singurul sicrier din oraş. Sigur că m-au lăsat înăuntru.
O urmez pe Lucette într-un salon vopsit în elegante tonuri de gri şi drapat cu perdele albe de dantelă atât de delicate încât păreau a fi ţesute de păianjeni cu opt picioare. Lucette se observă în oglinda mare de deasupra şemineului. Mama sa este aşezată pe un divan; şi ea îşi priveşte reflexia în oglindă, încredinţându-se că e încă vie. Lucette se aşează lângă ea, apoi mă privesc întrebător. Tata scoate nişte sunete dezgustate, şi pe bună dreptate. Va sta în tăcere; chiar dacă numai eu pot să-l aud, n-o să mă deranjeze. N-o să mă întrerupă din afaceri.
― Oglinzile trebuie acoperite, spun eu în timp ce mă aşez neinvitată într-un fotoliu elegant care mă îmbrăţişează ca un urs tandru şi somnoros. Îmi aranjez fustele rochiei mele cafenii de doliu şi îmi aşez mâinile pe braţele fotoliului, apoi îmi amintesc ce respingător arată şi mi le încleştez în poală. Oglinzile sunt decorate pe margini doar cu nişte panglici negre, o tradiţie la modă, dar care nu oferă prea multă protecţie.
― Toate oglinzile. Pentru a fi în siguranţă. Până ce cadavrul va fi îndepărtat.
Se privesc ofensate.
― Alegerea o faceţi dumneavoastră, desigur. Mi s-a dat de înţeles de către unele familii cum că acestea sunt încântate că răposaţii aleg să sălăşluiască în oglinzile lor. Se bucură de sentimentul de a fi priviţi fără încetare. Nu se mai simt atât de singuri.
Zâmbesc ca o binevoitoare.
― Iar răposaţilor pare să le placă, mai ales cei care au murit pe neaşteptate. Fără să aibă timp să se pregătească, au înclinarea de a se agăţa de cei pe care îi iubesc. Ce credeţi, soţul dumneavoastră a avut o inimă slabă sau totul a fost o surpriză teribilă?
Lucette primeşte şalul negru de la doamna D’Aguillar, acoperă oglinda cu el şi se întoarece lângă mama sa.
― Aţi ţinut cadavrul învelit? întreb eu şi ele încuviinţează. Încuviinţez şi eu la rândul meu şi le dau de înţeles că au făcut cât au putut. Că sunt femei nesăbuite şi fudule care pun propriile reflexii mai presus de păstrarea unui suflet în trup.
― Bine. Acum, cu ce v-aş putea fi de ajutor?
Întrebarea le prinde iar pe picior pe greşit, le face să-mi fie suplicanţi. Trebuie să ceară ceea ce vor. Amândouă par supărate şi simt un fior de plăcere meschină să le văd astfel. Zâmbesc din nou: Lăsaţi-mă să vă ajut.
― Un sicriu, asta vrem. Altfel, pentru ce să te fi chemat? se răsti Doamna.
Lucette pune o mână pe braţul femeii.
― Avem nevoie de serviciile tale, Hepsibah. Inima îmi stă în loc când îmi aud numele pe buzele ei.
― Avem nevoie de ajutorul tău.
Desigur. Au nevoie de un sicrier. Au nevoie de un pat de moarte care să ţină mortul înăuntru, să fie sigure că n-o să le mai bântuie vieţile pe care îşi doresc să le trăiască de-acum încolo. Au nevoie de arta mea.
― Recomand un sicriu din abanos, capitonat cu o căptuşeală din cea mai fină mătase, umplută cu lavandă, care să-i dea sufletului odihnă. Încuietorile din aur vor face trainice prinderile. Voi mai fixa pe sicriu încă trei zăvoare aurite, să fim siguri. Cu trei e cel mai sigur, cel mai solid.
Apoi le spun un preţ – până la un sfert de argint ca suma să fie demnă de luat în seamă – un preţ care le-ar face pe femeile oneste să dea înapoi, să urle, să mă acuze de escrocare.
Doamna D’Aguillar spune doar atât:
― Lucette, condu-o pe dra. Ballantyne în cabinet şi dă-i avansul.
O, cât de mult îşi doresc ca el să nu mai iasă de sub pământ!
Mă ridic şi fac o mică reverenţă, apoi mă îndrept spre spatele casei urmând-o pe Lucetta în rochia ei care se leagănă graţios.
Îmi întorc politicos privirea atunci când mânuieşte cu stângăcie seiful din sertarul al treilea al imensului birou de stejar ocupat până nu demult de tatăl ei. După ce îmi înmânează săculeţul din piele cu monede de aur, degetele ei îmi ating palma şi cred că văd o scânteie în ochii ei. A simţit şi ea, bănuiesc, iar eu roşesc de ruşinea dorinţei. Îmi îndrept ochii spre portretul răposatului ei drag, însă ea îmi apucă mâna şi o ţine strâns.
Oh!
― Te rog mult, Hepsibah, fă-i sicriul cum trebuie. Să-l ţină dedesubt. Ca noi – ca eu – să fiu în siguranţă.
Îşi apasă buzele pe palma mea; sunt umede, uşor deschise, şi cât de moi! Rămân fără suflare, îmi simt plămânii îndureraţi. Îşi duce limba roz şi subţire ca de pisică de-a lungul liniei vieţii până la încheietură, acolo unde pulsul meu bate din greu şi albastru şi mă dă de gol. Se aude un zgomot pe hol, paşii grăbiţi ai unui servitor. Lucette zâmbeşte şi se dă un pas înapoi, dând drumul mâinii mele cu şovăire.
Mi-aduc aminte să respir, îmi cobor bărbia, supusă de dorinţă. Hector a stat în tăcere tot acest timp. Îl văd în spatele ei, stă şi încearcă cu disperare să mângâie, cu degete răşchirate, gâtul ei de lebădă, dar în zadar, ele trec prin ea. Simt cum mă cutremur de furie, dar mă stăpânesc. Încuviinţez din nou, cu încredere forţată în mişcări, privind-o în ochi fără jenă, desluşind o promisiune în ei.
― Trebuie să văd cadavrul, să fac măsurătorile şi pregătirile de rigoare. Şi astea trebuie să le fac singură.
*
― Târfuliţo.
Hector nu s-a mulţumit doar să rupă tăcerea, iar şi iar, după ce ne-am întors la atelier. Nu i-am răspuns deoarece am simţit în tonul său invidie.
― Tare greu trebuie să-ţi fie, Tată, puternic cât o băşină, tot numai un pârţ şi-un vânt.
Dacă-ar putea, ar azvârli prin atelier tot ce i-ar veni la mână – dălţi, rindele şi tocile – fără să-i pese că strică unelte care costă scump să le înlocuieşti. Unelte pentru meşteşugul nostru moştenite de la strămoşi nenumăraţi. Bucăţi de lemn cumpărate pe bani grei şi păstrate cu grijă diabolică pentru ca morţii să rămână în adânc.
Nu-i bag în seamă năbădăile şi îmi văd de lucru la sicriul stăpânului D’Aguillar. Sicriul a căpătat acum forma şi dimensiunile cerute, prins cu piroane groase din fier şi adezivul puturos făcut din măduvă de om şi oase fierte pe care-l aplic cu grijă în locurile în care scândurile se întâlnesc ca să mă asigur că nu rămân goluri prin care să treacă ceva efemer. Pe bancul cel mai îndepărtat, îndeajuns de departe cât să fie ferit de pete, vopsele şi culori, stă sacul din mătasea de un violaceu pal pe care l-am umplut cu puf de gâscă şi flori de lavandă. Deseară o să-l cos cu fire subţiri şi potrivite, apoi o să-l fixez în sicriu, de astă dată cu ajutorul unui adeziv cu miros dulce care să acopere duhoarea stratului de etanşare din măduvă.
Se prea poate să umflăm puţin preţul pentru serviciile noastre, desigur, însă cei din familia Ballantyne oferă întotdeauna cea mai fină lucrare.
Fac găurile pentru mânere şi balamale cu o coarbă gravată cu iniţialele lui Hector (nu cu mult timp înaintea morţii lui, coarba – care fusese transmisă urmaşilor vreme de aproape o sută de ani – s-a stricat când mânerul rotativ i s-a rupt în mână şi i-a crestat palma). A dat comandă pentru alta, cu mare cheltuială. E aproape nouă; aş putea zice că iniţialele sunt ale mele şi că obiectul acesta strălucitor este doar al meu.
― L-ai luat? întrebă Hector, obosit de atâta îmbufnare.
Încuviinţez din cap şi înşurubez prima balama la locul ei; lucirea mată aurie pare de-a dreptul murdară în lumina slabă a atelierului. În curând o să aprind opaiţele, să pot lucra peste noapte, astfel că voi putea să o văd pe Lucette şi mâine fără să par prea nerăbdătoare, fără să trebuiască să inventez vreo scuză ca să-i trec pragul din nou.
― Arată-mi.
Mă îndrept de spate cu graţie bolnăvicioasă şi mă întind. În buzunarul fustei mele, lângă un set compact de cleşti, se află o cutie de tinichea, folosită cândva de Hector ca tabacheră pentru tutunul lui ieftin. Când o deschid se aude un zdrăngănit. Înăuntru: un dinte, negru şi putred la mijloc, care miroase mai rău decât trebuie. De rădăcină mai stă prinsă o bucată apreciabilă de carne, iar dedesubt mirosul putreziciunii aduce a degeţel-roşu. Stăpânul D’Aguillar va fi îngropat înainte de vremea sa, iar eu am ceva de pus la colecţia noastră de infecţii care nu va fi descoperit sau suspectat.
― Ah, încântător! exclamă Hector. Subtil. Puteai s-o faci altfel. Otravă în ceaşca de ceai? N-ai fost prea inventivă, nu-i aşa? M-am aşteptat la o moarte mai bună, să ştii.
― N-a fost cu otravă în ceaşca de ceai, Tată.
Am ridicat coarba cea nouă.
― Am impregnat mânerul de la coarba veche cu otravă din sâmbure de măr şi am pilit fusul ca s-o slăbesc. Nu mai lipsea decât o mică rană deschisă. Ţi se pare destul de inventiv, Hector?
Pare tulburat şi se întoarce la noua lui tortură favorită.
― Fata aceea… să ştii că nu te vrea.
Inspir adânc.
― Realitatea te contrazice.
― Proasto. Prostuţă disperată şi tristă. Cum oi fi crescut un copil atâta de idiot? Nu te-am învăţat eu să studiezi omul? Oricine poate vedea că nu eşti de nasul domnişoarei Lucette D’Aguillar.
Râde.
― O s-o visezi, Hepsibah?
Arunc coarba înspre el; aceasta trece prin conturul lui zvelt şi loveşte peretele cu un sunet metalic atotputernic.
― Te-am ţinut în giulgiu! Am acoperit oglinzile! Ţi-am făcut sicriu cu mâna mea şi l-am etanşat bine – nu înţeleg cum de eşti aici?
Ţip.
Hector zâmbeşte.
― Poate că nu sunt. Poate că te simţi atât de singură, fata mea, încât m-ai adus înapoi cu gândul.
― Dacă m-aş simţi singură, m-aş gândi să invoc o companie mai bună.
Poate că e ceva adevăr în spusele lui, deşi acestea mă rănesc.
― Nu e niciuna mai bună ca propria ta familie, bătrânul şi iubitul tău Tătic care îţi adoră chiar şi pielea.
― Când o voi avea, spun eu încet, n-o să mai am nevoie de tine.
Stafie sau închipuire fervidă, amuţeşte – îşi vede adevăratul sfârşit – apoi nu poate decât să răspundă cu ciudă:
― Cine să te dorească pe tine?
― Tu nu m-ai dorit, Tată, sau moartea ţi-a întunecat memoria?
Ruşinea îi amuţeşte până şi pe morţi, aşa că el se dispersează lăsându-mă singură, cel puţin pentru o vreme.
Inspir adânc să-mi liniştesc mâinile şi încep să fac măsurătorile pentru amplasarea încuietorilor.
*
― Sicriul e gata, spun eu, ascunzându-mi cât pot eu de bine dezamăgirea din voce. Lucette nu se vede nicăieri. Mi-a deschis o servitoare de la etaj care m-a dus iarăşi în salon, acolo unde văduva mă primeşte cu reticenţă. Îngerul de pe uşa de la intrare nici măcar nu şi-a deschis ochii.
Doamna încuviinţează din cap.
― O să trimit după-masă nişte rândaşi cu un dric, dacă e îndeajuns.
Dar nu-şi formulează vorbele ca întrebare.
― E acceptabil. Plata?
― Se va face în ziua funeraliilor, adică mâine. O să ne mai vizitaţi?
Zâmbeşte cu tot farmecul unui rictus de om mort.
― N-aş vrea să vă irosesc timpul.
Îi întorc zâmbetul:
― Clienţii mei n-au de ales, trebuie să aştepte până când îmi este mie convenabil.
Mă ridic.
― Nu e nevoie să mă conduceţi. Pe mâine.
Afară, în soarele din toiul dimineţii, cobor pe treptele din piatră de la intrare care sunt aşezate puţin prea depărtat. De dimineaţă mi-am pieptănat părul, m-am ciupit în obraji să le dau culoare şi mi-am dat buzele cu ceară pastelată care aparţinuse cândva mamei mele; totul a fost în zadar. Tocmai când să apuc pe aleea îngrijit măturată, o mână ţâşneşte din tufişurile din dreapta mea şi mă trage sub crengile lăsate, în spatele unui paravan de iasomie cu miros puternic până la greaţă.
Lucette îşi împinge limba între buzele mele şi îmi oferă puţin din gustul ei, însă se retrage atunci când încerc la rândul meu să-i explorez peştera dulceagă a gurii. Chicoteşte gâfâind, pieptul i se ridică şi cade, ca şi cum n-ar fi decât o aventură. Nu tremură ca mine, e doar o fetiţă prostuţă care se joacă cu poftele trupeşti. Ştiu, ştiu, dar lucrul ăsta nu mă face să ezit. Nu mă face să-mi pierd speranţa.
Mă întind şi îi apuc braţele, apoi o trag brutal înspre mine. Cade pe mine şi îi arăt ce înseamnă sărut. Ce înseamnă dor. Îmi las jindul s-o ardă, sperând c-o voi însemna cu focul limbii mele, cu vârful degetelor, cu sfârcurile. O voi poseda aici, sub fereastra de la salonul în care mama ei stă şi aşteaptă. O s-o tăvălesc şi o să-mi afund gura acolo unde-o va face să geamă şi să tremure, aici, pe iarba din locul în care putem fi descoperiţi în orice clipă. Şi o voi face să fie a mea, chiar şi numai prin ruşine; ruşinea ei ne va lega şi o va face să fie a mea.
― Târfo, îl aud pe Hector la ureche, făcându-şi apariţia pentru prima oară de ieri. Sincronizată la perfecţie, apariţia mă face să mă opresc brusc şi în momentul acela de ezitare, Lucette se dezmeticeşte şi începe să se zbată. Se îndepărtează iar de mine, respirând din greu şi râzând cu un zâmbet fracturat şi nesigur.
― După ce el o să fie dedesubt, îmi spune ea.
O promisiune, un jurământ, o aluzie, o răutate.
― După ce el o să fie dedesubt, repet eu, rostind vorbele ca o rugăciune, apoi mă împleticesc spre casă.
*
În această dimineaţă stau în curtea bisericii, ferită privirii, şi mă uit la ei cum îl îngroapă pe stăpânul D’Aguillar. Mândrie profesională, în cea mai mare parte. Hector stă lângă mine, încuviinţând cu atâta aprobare cât n-a arătat niciodată în timpul vieţii, un pact reciproc avantajos pe moment.
― Hepsibah, suntem mândri de tine. Lucrarea e minunată.
Aşa şi era. Lemnul de abanos cu aurul prins în soare strălucea ca şi cum ar fi fost înconjurat de un halou de lumină. Nimeni nu s-ar fi putut plânge de efectul spectaculos care se adăuga funeraliilor. Am remarcat privirile admirative ale prietenilor, vecinilor şi cunoştinţelor de familie atunci când intrarea în cripta D’Aguillar s-a deschis şi patru servitori vânjoşi din casă purtară sicriul jos în întuneric.
M-am uitat şi la Lucette. Am văzut-o cum plânge şi îşi alină mama, le-am privit pe amândouă cum îşi joacă rolul de îndurerate aidoma unor saltimbanci. După ce mulţimea s-a mai risipit şi au rămas doar ele două şi însoţitorii care le-au condus până la caleaşca neagră cu patru cai cu panaş, Lucette părea că se simte privită. Ochii ei m-au găsit stând lângă o cruce albă din piatră lăsată în partea în care se surpase pământul. Mi-a oferit un zâmbet micuţ şi ciudat, apoi şi-a înclinat capul cu grijă.
― Frumoasă fată, spuse Hector mâhnit.
― Da, i-am răspuns, încordându-mă pentru o nouă luptă, dar nu se întâmplă nimic.
Am aşteptat în umbră până ce lumea de la înmormântare s-a împrăştiat.
― Când te duci să-ţi iei banii? întrebă el.
― După-masă, după ce se termină priveghiul.
Încuviinţă din cap şi îşi păstră gândurile pentru sine.
*
Lucette aduce o tavă neagră lăcuită pe care stau în cumpănă un ceainic, două ceşti cu farfurioare, o cană pentru frişcă, o zaharniţă şi tacâmuri din argint. Cocoţaţi pe o farfurioară ridicol de mică stau doi biscuiţi fini cu migdale. Servitorilor li s-a dat liber în după-masa aceasta. Mama sa este sus şi se odihneşte.
― A fost atâta lume în casă, spune ea, punând tava pe masa parchetată dintre noi.
Vreau să-i înşfac trupul, să-mi îngrop degetele în părul ei şi s-o sărut până rămâne fără suflare, dar nişte porţelan spart n-ar fi un început ideal. Îmi ţin mâinile în poală. Mă întreb, o fi remarcat că mi-am pilit unghiile şi le-am curăţat? Că petele de pe piele îmi sunt mai decolorate după ce ore întregi le-am frecat cu leşie?
Îşi bagă mâna în buzunarul rochiei negre şi trage afară un săculeţ din piele, aidoma celui pe care mi l-a dat cu nici două zile în urmă. Mi-l întinde şi zâmbeşte. Abia apuc să-l ating cu mâna şi ea îl şi lasă să cadă pentru ca degetele noastre să nu se întâlnească.
― Aşa! Afacerea noastră se încheie aici.
Întoarce de cinci ori ceainicul în sens orar cu o mână, apoi aranjează linguriţele pe farfurioare după mulţumirea ei.
― Aici? întreb eu.
Are o privire compătimitoare, apoi râde.
― M-am gândit o vreme că aş putea chiar să te las să mă tăvăleşti! Chiar şi aşa, ar fi meritat, ştiind că o să scap de el în siguranţă.
Oftează.
― Ai făcut o lucrare frumoasă, Hepsibah, sunt recunoscătoare pentru asta. Să nu crezi niciodată că nu sunt.
Nu sunt îndeajuns de idioată să protestez, să plâng, să implor, să întreb dacă e o glumă, dacă se joacă cu inima mea. Când îmi dă ceaşca, mâna îmi tremură atât de tare încât ceaiul se revarsă peste marginea ei. O parte se adună în farfurioară, restul mă stropeşte pe mâini şi mă opăreşte. Reuşesc să pun pe masă totul şi ea se agită, strigând după servitoare, apoi îşi dă seama că n-o să vină nimeni.
― Mă întorc îndată, spune ea şi mă lasă singură câtă vreme se duce în bucătărie să aducă o cârpă de şters.
Îmi frec mâinile tremurânde în jos pe rochie şi simt ceva rotund şi tare. Îngropat adânc în buzunarul drept se află cutia de tinichea. Îi ciocănesc capacul înainte de a o deschide şi acesta scoate un sunet trist şi promiţător. Golesc tot conţinutul în ceaşca ei goală, apoi torn ceai peste el şi las dintele otrăvit să se îmbibe până ce o aud că se întoarce forfotind pe coridor. Pescuiesc dintele cu o linguriţă, atentă să nu-l ating cu mâinile goale, şi îl fac dispărut. Mai pun nişte frişcă în ceaşca ei.
Îmi şterge mâna înroşită cu o cârpă udă şi rece, apoi îmi înveleşte braţul cu gentileţe. Lucette stă de cealaltă parte a mesei; îi dau ceaşca de ceai şi îi zâmbesc cu drag, ei şi lui Hector care a apărut la umărul ei.
― Îţi mulţumesc, Hepsibah.
― Cu cea mai mare plăcere, domnişoară D’Aguillar.
O văd cum îşi duce ceaşca de porţelan fin la buzele ei roz-rozalii şi bea din plin.
E atâta cât trebuie, cu acţiune lentă, dar suficient. Casa aceasta va fi din nou îndurerată.
Când voi fi chemată din nou să-mi fac meşteşugul o să aduc şi o oglindă. Şi în odaia tăcută, doar noi două singure, o s-o dezvelesc pe Lucette, o să-mi trec degetele pe toată pielea ei şi o să aflu toate locurile tainice pe care mi le-a refuzat, şi va fi a mea şi numai a mea, fie că vrea, fie că nu.
Îmi iau rămas bun şi îi doresc tot binele.
― Afaceri cu repetiţie, spune Tata poznaş după ce ajunge în dreptul meu. Nu prea mult, nu îndeajuns cât să atragă atenţia, însă destul cât să putem mânca o pâine.
Peste o zi sau două, voi bate din nou la uşa văduvei D’Aguillar.
*
Traducere din limba engleză de Dan BUTUZA
