Lavinia Călina – Ultimul avanpost
Editura Herg Benet, Col. Cărţile Arven
Bucureşti, 2014
În materie de literatură YA (young adult), trăim vremuri extrem de interesante. Şi nu mă refer la traduceri!
Aşa cum generaţia mea a crescut cu Jules Verne, Ion Creangă şi H.G. Wells (cu nişte autori clasici, adică), generaţia celor născuţi după Revoluţie a crescut cu literatura YA. Cu Harry Potter, îndeosebi, cel care a dat tonul. Dar şi, mai recent, cu Jocurile foamei şi întreaga pleiadă de romanţuri cu vampiri şi cu alte fiinţe supranaturale. Acestea vin în mod firesc să capteze interesul şi nevoia tinerilor pentru/de poveste fantastică, împletind aventura cu un necesar strop de romantism.
Ei bine, primii consumatori ai acestei literaturi au ajuns la maturitate. Sunt, adică, în continuare „young”, deşi balanţa începe să încline tot mai mult spre „adult”. Şi, odată cu aceasta, vine nevoia lor de a se exprima, de a se transforma din consumatori în producători de literatură YA. Un lucru firesc, o normalitate care trebuie încurajată, iar încurajarea aceasta, aşa timidă cum este pe moment (mi-e greu să mă gândesc la o altă editură care o face în afară de Herg Benet prin imprintul Cărţile Arven), trebuie promovată cu toate mijloacele de toţi cei care susţin că le pasă de viitorul literaturii române. Întrucât, o spun răspicat, literatura pentru tineret de factura celei care mijeşte acum la noi are mari şanse să dea, într-un viitor oarecare (destul de apropiat, socotesc eu), unul sau mai multe nume de autori care vor „desface” pe o piaţă planetară.
În acest sens, eu, unul, mizez pe Anna Váry, cu a sa trilogie Ultima vrăjitoare din Transilvania, care se va încheia în curând, şi, ca o surpriză plăcută, pe Lavinia Călina, cu romanul despre care vorbesc aici, Ultimul avanpost, foarte probabil el însuşi parte dintr-o trilogie ori serie mai amplă.
Ce recomandă romanul tinerei Lavinia Călina e anvergura subiectului. Vorbim aici despre o veritabilă distopie, o realitate coerentă dintr-o Românie nu foarte îndepărtată în timp, o Românie care a ieşit din al Treilea Război Mondial sub forma unei Monarhii autoritare, o Românie care, în multe privinţe, aminteşte de perioada comunistă prin care a trecut aceeaşi ţară cu exact 100 de ani mai înainte faţă de momentul la care se desfăşoară aici evenimentele (anul 2046). Intriga este bine dozată, acţiunea nu trenează, nu am remarcat „burţi” narative ori pasaje superflue, iar personajele, deşi nu perfecte, au forţa necesară de a face credibile pentru cititor situaţii altminteri incredibile. Departe de a fi superficial (acuzaţie care poate fi adusă majorităţii produselor similare de import), ba dimpotrivă, autoarea stăpâneşte bine arta monologului interior, găseşte locul şi tonul potrivite pentru a introduce meditaţii de natură socială, morală, psihologică, dând astfel dimensiuni multiple secvenţelor altfel bine-venit cinematografice, romanul se detaşează net chiar de unele producţii autohtone cu pretenţii de „artă neînregimentată tematic”.
Totuşi, aflându-ne încă la început, iar autoarea fiind încă prea puţin experimentată, remarcăm că avantajul dintâi (formaţia literară la şcoala traducerilor) are şi unele părţi la care mai trebuie să se lucreze. Mai exact, scriitura seamănă de prea multe ori cu tălmăcirile nefericite cu care piaţa noastră de carte este bombardată (efect direct al micimii ei). Construcţii nefireşti („În momentul în care mâna mea dădea să apuce…”), exprimări bizare („simţeam în piept o emoţie nouă”), păcătoasa neconcordanţă a timpurilor („privirea lui se întunecă dintr-odată şi am simţit că…”), preluarea cu sens greşit a unor cuvinte englezeşti („a realiza”, „decoraţii”), tautologii involuntare, cvasi-pleonastice („preferam mai degrabă”), cacofonii („a rămas mască când a băut”), preferinţa pentru forma lungă, şcolărească, a pronumelui posesiv („am simţit ceva cum se plimbă prin părul meu” vs. „am simţit ceva plimbându-mi-se/cum mi se plimbă prin păr”). Greşeli de începător, cum spuneam, greşeli de care autoarea se va dezbăra cu timpul, dacă le va conştientiza.
Una peste alta, Ultimul avanpost are toate datele să devină pentru noua generaţie de tineri o carte „la modă”. Adică exact genul de carte care poate convinge un şcolar că lectura e o delectare, divertisment, iar nu învăţătură, neapărat. Mă bucur că asemenea cărţi încep să fie scrie şi de autori români. Luaţi de-i citiţi ori, dacă aţi depăşit această vârstă sufletească, luaţi-le cărţile şi dăruiţi-le tinerilor la care ţineţi. Sunt toate şansele ca, prin acest mic dar, să-i întoarceţi definitiv spre carte şi spre lectură.
