Dmitry A. Glukhovsky – Metro 2033
Traducere de Natashei Randall
Gollancz, UK, 2011
464 pagini
Deşi arareori ne gândim la asta, orice roman ascunde între copertele sale nu una, ci două poveşti – cea care ne aşteaptă s-o citim, pusă cuminte în pagină, cu caractere negre pe fond alb-gălbui, în timp ce cealaltă, care conţine istoria scrierii şi publicării respectivului roman, rămâne în general necunoscută cititorilor.
Există, desigur, şi excepţii, în care „povestea din spatele poveştii” se înscrie pe aceleaşi coordonate de vizibilitate, dacă nu chiar mai ridicate, ca povestea propriu-zisă.
Iar dacă, în mod normal, atunci când aleg să citesc o carte, am în vedere povestea din paginile ei, trebuie să recunosc că în cazul romanului de debut al scriitorului rus Dmitry A. Glukhovsky – Metro 2033 – pentru mine a primat cea de-a doua.
Este vorba despre o poveste de succes, despre visul oricărui scriitor (fie el debutant sau nu) de a-şi vedea romanul considerat best-seller (în 2009, cel mai bine vândut roman în Federaţia Rusă – şi încă nu fusese transpus în limba engleză!), tradus în mai multe limbi (peste 35, conform Zagreb-Eurocon2012.com) şi premiat (în 2007, i-a adus lui Dmitry A. Glukhovsky Premiul de încurajare al Societăţii Europene de Science Fiction, la Euroconul din Copenhaga).
Mai mult, universul din paginile Metro 2033 a stat la baza unor jocuri video – Metrou 2033 (un first-person shooter pentru PC şi XBOX realizat de 4A Games, în 2010) şi Last Light (continuarea, pentru PC, Xbox 360 şi PlayStation, anunţată pentru 3 în martie 2013), iar la sfârşitul anului 2012, după negocieri îndelungate, studiourile MGM au anunţat cumpărarea drepturilor pentru adaptarea cinematografică a romanului.
Toate acestea sunt şi mai impresionante în condiţiile în care romanul Metro 2033 a fost scris în limba rusă, iar autorul l-a publicat iniţial gratuit, pe blogul său – pentru cine cunoaşte limba rusă, vizitaţi-l aici – unde a evoluat într-un experiment interactiv, în care cititorii puteau influenţa evoluţia acţiunii. Chiar şi în prezent, universul creat de Dmitry Glukhovsky este dezvoltat de fani (pe pagina oficială – iarăşi disponibilă doar în limba rusă), cu povestiri scurte, nuvele şi romane, ce acoperă o gamă largă de genuri, de la scenarii post-apocaliptice, până la cele romance, autorul rus încurajând inclusiv scriitorii din alte ţări să participe la proiect cu propriile versiuni.
Date fiind acestea, am deschis paginile versiunii electronice a romanului (Gollancz, în traducerea în limba engleză a Natashei Randall), mai mult din curiozitatea de a afla cât din succesul lui Metro 2033 se datorează tehnicilor de marketing, şi cât poveştii în sine.
Acţiunea se desfăşoară într-un viitor apropiat (anul 2033), la aproape o generaţie de la un război mondial ce a forţat umanitatea să se ascundă de radiaţii sub pământ, şi se axează pe aventurile prin care trece un tânăr moscovit – Artyom – pentru a salva de la dispariţie staţia de metrou care îi devenise între timp casă. Descoperim, astfel, prin ochii lui, o lume sumbră în care pericolele pândesc la tot pasul, nu doar din partea supravieţuitorilor cataclismului nuclear – care continuă să se lupte, chiar şi înghesuiţi sub pământ, după resurse şi putere – ci şi a făpturilor stranii care s-au dezvoltat între timp la suprafaţă şi încearcă acum să îşi revendice şi subteranul.
Artyom îşi împarte timpul între serviciile obligatorii dintr-una din staţii aflate la periferia nordică a Metroului din Moscova (VDNKh) – paza tunelului de la intrarea în staţie, munca la fermele de creştere a ciupercilor şi la fermele de porci (singurele lor surse de hrană) – plictisit şi descurajat de perspectivele unei vieţi trăite la lumina lanternelor şi a luminilor roşii de avertizare, sub ameninţarea constantă a invaziei „celor întunecaţi” („dark ones” – mutanţi cu puteri telepatice care evoluaseră la suprafaţă).
De aceea, este mai mult decât încântat să răspundă solicitării unui vizitator misterios (prieten vechi al tatălui său vitreg) de a face o călătorie până în inima metroului, în staţia legendară a Marii Biblioteci (considerată ultimul bastion al civilizaţiei umane), pentru a duce un mesaj ce i-ar putea salva pe toţi cei aflaţi în subteran de la dispariţia definitivă.
Astfel, îl urmărim orbecăind printr-o lume a întunericului, în care o umanitate în mare parte abrutizată luptă orbeşte pentru o supravieţuire fără miză, într-un coşmar în care bestiile cu aspect încă uman din adâncurile metroului nu se deosebesc prea mult de mutanţii de la suprafaţă. Este o umanitate care deşi îşi jeleşte trecutul, nu întreprinde nimic pentru a reface civilizaţia de la suprafaţă, ci, mai degrabă, pare preocupată doar să perpetueze greşelile care au dus-o în situaţia actuală. Dovadă stau staţiile neonaziştilor, cele ale „ultraşilor” comunişti sau cele ale bigoţilor adoratori ai „Marelui vierme”.
Nu intru în amănunte, pentru a nu vă strica plăcerea lecturii, dar vă asigur că dacă vă veţi apleca asupra acestui roman, veţi descoperi (dincolo de promisiunile făcute de marketing) o poveste plină de neprevăzut, derulată într-o lume exotică (în care îi veţi întâlni, printre alţii, pe stalkerii fraţilor Strugaţki şi morlocii lui H.G. Wells), ce vă va bântui o vreme.
De asemenea, romanul este şi un avertisment foarte serios la adresa pericolelor care pândesc umanitatea în cazul în care continuă să aleagă, de fiecare dată, armele ca soluţie pentru supravieţuire.
Desigur, aici nu luăm în considerare jocurile inspirate de roman, unde orice ai face, dacă nu tragi cu arma din dotare, n-o să ai nicio şansă să supravieţuieşti.
Consideraţi că aţi fost avertizaţi: „Dear Muscovites and guests to our capital! The Moscow metro is a form of transportation which involves a heightened level of danger.” – Metro 2033, Dmitry A. Glukhovsky.
Am mai spus-o (revista Orizont, numărul dedicat SF-ului din 2011), dar o repet, că poate-poate vom reuşi să conştientizăm o stare de fapt. Scriitorii momentului, aşa cum a fost Dmitry A. Glukhovsky, invitat special al Euroconului croat de anul trecut, nu trezesc în România niciun interes pentru transpunerea în româneşte a cărţilor lor. De vină pot fi: slaba credibilitate a manifestării europene care este totuşi una a fanilor, nu a profesioniştilor, sau dezinteresul/ slaba intuiţie a editorilor români. Probabil că adevărul se află, ca de obicei, pe la mijloc. Nu pot însă să nu remarc că în cazul lui Dmitry A. Glukhovsky referinţele ar veni tocmai din succesul internaţional a cărţii sale. Şi atunci, mă întreb şi eu, ca cititor român ordinar de SF, ce ar putea risca editorii români scoţând pe piaţă traducerea ei? Bun, poate că editurile specializate – Nemira, Millenium, sau mai nou Trei şi Paladin – au o oarecare distanţă faţă de literatura SF rusă, sau slavă în general, dar Curtea Veche care ne-a delectat cu „Zâtul”, spre exemplu, Polirom, care publică succese internaţionale fără discriminări de gen literar, Humanitas-ul, ce criterii or folosi în alegerea titlurilor, dacă nu acestea?