George Chiriac ―
Seria Poezie, Colecţia Prezent
Editura Casa de pariuri literare, Bucureşti, 2012
78 pagini
În 2011, George Chiriac publica Frica circulă prin subteran (ed. Casa de pariuri literare), un volum de poeme care, fără a emite pretenţii de mare originalitate, avea să-l aşeze pe tânărul autor într-o galerie selectă a poeţilor care sunt conştienţi de vocea lor într-un peisaj poetico-literar deseori haotic. Nu există un gen poetic al ororii ori al groazei ridicată la rang de fior liric, cel puţin nu în literatura noastră recentă. Cu toate acestea, nu împărtăşesc nici părerea prefaţatorului volumului (A.R. Deleanu), care afirmă că poetul ne propune un „univers absolut original în literatura română”. E adevărat că nu avem un Edgar Allan Poe prin ogradă, dar parcă de un A.E. Baconsky, cu tenebroasele lui metafore şi cu vuietul fioros-gothic al versurilor sale, tot ne mai amintim.
S-a zis cu noi nu are nimic în plus faţă de grotescul bine temperat din precedentul volum. La George Chiriac, tema epică este doar un pretext pentru livrarea unei emotivităţi sumbre, cu dese accese paranoide şi scene absurd-agresive. Unele pasaje par pastişe îngroşate ale tablourilor ludic-incitante din Lewis Carroll. Tonul care străbate întregul volum este scufundat sub ţesătura epică a unor imagini deseori gratuite („marea era ca o femeie / frigidă şi rece şi melancolică”, „îmi mângâi pielea cu o mierlă moartă / rece şi melancolică” ş.a.), însă întâlnim şi descrieri de o plasticitate preţios-prozaică, foarte bine alese: „disperarea e ca o sârmă plină de rufe învechite”, „deasupra noastră / pluteşte doar această hemoragie a stărilor / ca o coadă la carne şi una la / lapte ca nişte plămâni tineri / umpluţi cu flori de măr şi cu sânge”).
Pretextul scenografic de care vorbeam (lupul care tot „merse şi merse şi merse”) anticipează intenţia de parcurgere a unui panoptic al stărilor sufleteşti, evidenţiate nu întotdeauna printr-o subtilitate lexicală. George Chiriac forţează deseori zvâcnetul incandescent, tresărirea brutală ori greaţa cu efecte revelatorii. Poetul cheamă, într-un registru vag incantator, stihiile şi bucăţile de real, într-o contopire care sugerează o agonie cosmică. Însă, aşa cum se întâmplă în poezia cu oarecare tentă histrionică, finalul volumului lămureşte neaşteptat resorturile care au făcut posibilă teroarea: demonii nu sunt altceva decât nişte plăsmuiri ale imaginaţiei solitare care, destructurată fiind, îşi acceptă rolul de instanţă creatoare într-un tărâm al fictivului. Lupul cel fioros este doar un lup „trist care se ascunde noaptea supatul în care dormi”, iar macabrul imaginii din debutul volumului („Cam peste un an şi jumătate într-o seară pe la ora zece pe când tata sora mea şi Catherine Mahoney stăteau de vorbă în sufragerie auziră cântând pianul din salon Intrigată Catherine luă o lampă se duse în salon şi văzu clar clapele mişcându-se singure” – Gellu Naum) este pulverizat printr-o singură remarcă lucid-sarcastică: „şi cine dracului cânta la pian dacă se vedeau doar clapele mişcându-se singure?”.
Cea mai reuşită bucată a volumului mi s-a părut poezia în proză „willard”, unde suspansul e strecurat treptat, în fiecare rând, iar finalul e grandios şi înfiorător. Este, cred, direcţia cea mai adecvată pentru un poet cum e George Chiriac, la care intenţia imagistică e, de multă ori, subordonată aceleia de a stârni afecte cu orice preţ. Există o poezie bună în scrisul lui George Chiriac, amestecată însă cu un soi de verbiaj sângeros şi redundant, care poate duce la diluarea scopului liric. Una peste alta, S-a zis cu noi e un volum din care aflăm că, deşi everyone has to die, până vom ajunge la acel moment merită să gustăm cu prisosinţă variantele soft ale morţii, ale fricii şi ale fugii de realitate.
