Încă un film excelent de adăugat în colecţia noastră de suspans. Ce avem de învăţat din el? Un fapt de netăgăduit, şi anume că valoarea umană nu trebuie să depindă de justiţie, nu trebuie să se altereze odată cu ea.
Soţia şi fetiţa lui Clyde Shelton sunt omorâte cu cruzime chiar în faţa lui, de către doi indivizi care le-au pătruns în casă, Ames şi Darby. Procurorul Nick Rice îi spune lui Shelton că, din moment ce a leşinat în timpul nenorocirii, nici unul din cei doi nu poate fi incriminat, mai ales că şi probele ADN erau compromise şi de neutilizat în instanţă. Iată motivul unei răzbunări perfecte, puse la cale de o minte bolnavă, genială, diabolică.
Una din puţinele scene blânde ale filmului, poate cea mai plină de semnificaţii, pentru că deschide şi închide un cerc, e cea în care vedem cum se trage cortina, iar fetiţa procurorului Rice apare cântând la violoncel. Simultan se derulează o imagine brutală: se trage la o parte şi perdeaua din camera în care va fi omorât, prin injecţie letală, Ames, cel trădat de Darby. Darby, adevăratul ucigaş, a acceptat o vină mai mică şi a stat mai puţin la închisoare, depunând mărturie mincinoasă împotriva lui Ames. În paralel cu delicatul recital de violoncel, lui Ames i se administrează venos trei lichide, într-o anumită ordine. Numai că, în loc să moară fără dureri, aşa cum prescrie legea, Ames trece pe lumea cealaltă îndurând chinuri cumplite. Cine să fie de vină? Să vedem.
Presupusă victimă, Shelton îl joacă pe degete pe procurorul Nick Rice. Nu înţelegi de la bun început din ce cauză. Omul şi-a răzbunat familia, amândoi criminalii au murit de mâna lui, ce mai vrea? Nu-ţi dai seama ce urmăreşte, vezi doar că e isteţ, la fel de isteţ ca personajul lui Hopkins din Hannibal sau Fracture. Acuzarea nu are mărturisirea lui, aşadar, nu-l poate condamna. Acest cetăţean „onest”, care respectă legea, cere să i se aducă în celulă salteaua lui confortabilă de acasă. Şi o primeşte, în schimbul unei mărturii parţiale.
De-aici începe frumuseţea.
Oare chiar aşa se petrec lucrurile în realitate? Mai degrabă nu. Acuzaţii, vinovaţi dovediţi sau doar presupuşi, nu se târguiesc. Refuză avocatul din oficiu, se apără singuri, cu aplombul şi succesul dovedit de Hopkins în Fracture, dar nu-şi negociază mărturisirea pe saltele şi friptane.
De fapt, Shelton nu face decât să dea peste nas sistemului de justiţie american – şi nu numai – în care nu se împarte dreptatea, ci sentinţe. Datoria judecătorului nu mai e să pedepsească răul şi răufăcătorul, ci să dea sentinţe în spiritul unor legi strâmbe, pe care nimeni nu le contestă. E superbă atitudinea lui Shelton în instanţă. Plin de dispreţ, o ia la rost pe judecătoarea care e gata să-i dea drumul pe cauţiune, deşi e suspectat că a ucis doi oameni. „Ai idee ce e dreptatea, cu adevărat?” o întreabă, apoi adăugă: „Mi se pare că-şi place s-o iei pe la spate”, numai ca să fie acuzat de sfidarea instanţei şi azvârlit înapoi în celulă. De ce, când era la un pas de libertate? Pentru că Shelton nu e deloc omul care luptă ca să învingă răul. El luptă doar ca să învingă. E trădat de sistemul de justiţie care a permis eliberarea, după numai câţiva ani, a unui criminal cu sânge rece. Da, Shelton ia singur viaţa ucigaşilor familiei sale, dar apoi se joacă el cu răul. Pentru că răul, asemenea puterii şi politicii, corupe definitiv. Shelton îi promite lui Rice că va mărturisi crima, îi povesteşte amănunţit cum l-a omorât pe Darby, cu câte instrumente diferite l-a ciopârţit, apoi îl şantajează din nou pe Rice, care spera să-l convingă că se poate încrede în justiţie. Dar dacă mai am ceva de mărturisit? întreabă Shelton. Ca să-ţi spun tot ce am de spus, va trebui să-mi dai, din nou, ceva în schimb. Un moft, o nimica toată: o friptură nici în sânge, nici prăjită, cu garnitura de rigoare. Ce frumoasă e bătaia de joc! Oare n-ar putea primi şi iPod-ul, ca să asculte puţină muzică în timp ce-şi savurează friptura? Dacă i se aduc papa şi jucăria, îi va spune lui Rice unde zace, la un pas moarte, Bill Reynolds, avocatul lui Darby. Încă poate fi salvat.
Shelton ar trebui să fie, totuşi, simbolul binelui, ne gândim noi, încăpăţânaţii susţinători ai regulilor menite să ţină lumea pe cărarea cea dreaptă. E un răzvrătit împotriva tertipurilor lunecoase din legislaţie, înţelegem şi acceptăm asta. Atunci de ce îi trimite fetei lui Rice DVD-ul cu uciderea sistematică a lui Darby? De ce îşi omoară colegul de celulă, şi încă într-un mod cât se poate de brutal? O crimă absolut nejustificată, pentru că nu dă niciun răspuns când îi cere Rice s-o motiveze. E clipa când ar trebui să înţelegem că omul nostru e defect. Deştept, dar defect. Faptele lui abominabile par gratuite. Ai impresia, până la un moment dat, că sunt greşeli de scenariu. Exagerând puţin, e ca şi cum Făt-Frumos, erou de antibasm, i-ar rupe aripile albinei care i-a venit în ajutor sau ar omorâ-o pe sora viitoarei lui soţii, ca nu cumva să ajungă să facă rău vreodată cuiva.
Ne putem pune următoarea întrebare: dacă Shelton va fi, oricum, condamnat pentru uciderea colegului de celulă, de ce se mai luptă Rice & comp. să-i smulgă mărturisirea? Un răspuns obraznic, însă inspirat de realitate, ar fi următorul: ca să se demonstreze că există şi oameni drepţi în sistemul strâmb al justiţiei, oameni care vor să-l oblige să plătească pentru toate crimele comise. Aşa se mai spală pe obraz falsa dreptate americană.
Clyde Shelton e un răzbunător frate cu diavolul, de la care împrumută inteligenţa ca să pună la cale un plan aproape fără cusur înainte de a intra la închisoare. Pentru că şi intrarea lui la închisoare a făcut parte din el. E acolo pentru că aşa doreşte, ne confirmă şi un fost coleg de-al lui de „serviciu”. Ce serviciu? CIA, categoria spion de elită. Shelton e un geniu al morţii. Să ne gândim că avocatul lui Darby a murit pentru că i s-a terminat provizia de oxigen pe care i-a lăsat-o. De ce i s-a terminat? Pentru că Rice şi detectivul Dunnigan au întârziat cu masa lui Clyde, iar Clyde a întârziat, automat, cu răspunsul la întrebarea „unde l-ai pitit pe Bill Reynolds?”. Pe urmă, tot pe Rice a dat vina pentru moartea nefericitului de avocat: „de ce-ai întârziat cu masa, copile? Fiecare om trebuie să înveţe să dea socoteală de faptele sale.”
Shelton e în închisoare şi ucide din celulă. Dacă el vrea mort pe cineva, acel cineva nu va scăpa. Lui Rice şi alor săi nu le rămâne decât să bâjbâie după piesa = victima următoare din planul său, sperând s-o salveze. Zadarnic. Una din piese e judecătoare pe care am amintit-o mai sus şi care va muri exact la o secundă după ce semnează un act în defavoarea lui Shelton.
Cum va da Shelton socoteală de faptele lui? Recunosc că finalul, căruia nu-i pot reproşa că n-ar fi clar, m-a nemulţumit puţin. Însă realitatea mă nemulţumeşte în măsură mai mare, aşa că pun capul jos şi zic bogdaproste că n-am avut parte de un sfârşit care să năruie esenţa filmului.
Te prinde filmul acesta cu cetăţeni iubitori de pseudolegi şi ucigaşi de semeni. Poate că uneori bate la uşa neverosimilului, dar eşti prea asaltat de acţiune şi întorsături de situaţie ca să insişti asupra micilor nepotriviri cu realitatea. Aşa că nu-mi rămâne decât să exclam bravos, regie, bravos, scenariu, bravos, actori!
Law Abiding Citizen (SUA, 2009); Regia: F. Gary Gray; Scenariul: Kurt Wimmer; Cu: Jamie Foxx, Gerard Butler, Colm Meaney
