S-a spus, cu doza de cinism aferentă, că prima jumătate din viaţă ţi-o ruinează părinţii, iar a doua, copiii. Aflată în a doua jumătate a vieţii, eu am tras o altă concluzie: ceea ce ne terorizează existenţa este însăşi profesiunea pe care ne-am ales-o. Doctorul nu fumează, nu mănâncă după pofta inimii şi nu bea alcool (paranoici mai mari ca doctorii nu există), ştiind el, din experienţa pacienţilor, ce poate păţi. Corectorul/tehnoredactorul nu mai poate savura o carte, pentru că-l obsedează repetiţiile, virgulele lipsă sau rândurile unice lăsate, din nepăsare faţă de cititor, la începutul sau sfârşitul paginii. Iar spectatorul de film înrăit nu se mai poate pierde în atmosfera unui film, pentru că îi sar în ochi scăpările realizatorilor. Nu spun „critic de film”, ci „spectator”, pentru că din această postură, de spectator năzuros, îmi exprim opţiunea şi aprecierile faţă de o producţie cinematografică sau alta.
Cum anume te atrage un film? Personal, unul bun mă prinde încă de la generic, am constatat în repetate rânduri. Filmele de calitate au o decenţă aparte, care se simte de la început. Remake-ul după ultimul film realizat de Fritz Lang în America, în 1956, Beyond a Reasonable Doubt („în afară de orice bănuială”, dacă e să traducem cuvânt cu cuvânt) m-a atras chiar de la genericul sobru, tentant, deloc grăbit, dar nu tărăgănat, în care ni se explică sensul cuvântului „autonom” (au-ton-o-mous [films] „nesupus niciunui control sau constrângeri externe”). Are un farmec special această aluzie plasată cu eleganţă pe ecran de distribuitorul filmului. Îţi dă impresia că intri, pasager clandestin, în spaţiul independenţei absolute, plin de pericole, şi tocmai de-asta ademenitor.
În filmul nostru, zis Vinovat şi victimă pe româneşte, ne învârtim, pe de-o parte, într-o zonă a inteligenţei diabolice mascate, a dorinţei aparent nevinovate de-a face o carieră cinstită – reporterul CJ Nicholas. Masca e, de altfel, şi simbolul cu care se deschide filmul: o femeie legată la ochi, servită mai întâi cu cafea naturală pregătită cu tot dichisul, apoi cu cafea instant, trebuie să spună ce gust i se pare mai bun. Nefericita alege varianta instant…
Pe de altă parte, în film se conturează peisajul mânjit de corupţie, intrigi şi omucidere, în care tronează, evident, puterea politică şi surata ei geamănă, legea cea strâmbă. În această lume domină cel a cărui carieră a pornit deja pe pantă ascendentă – procurorul Mark Hunter, nerăbdător să candideze la funcţia de guvernator. Iar între reprezentanţii celor două lumi, ai inteligenţei perfide şi ai lăcomiei de putere, aleargă asistenta procurorului şi iubita reporterului, Ella Crystal, singurul personaj care se detaşează, de la început până la sfârşit, de calitatea deloc măgulitoare de victimă.
Hotărât să pună capăt ticăloşiilor lui Hunter, CJ Nicholas pune la cale un plan incredibil. Se pregăteşte cu conştiinciozitate să fie acuzat de crimă, să ajungă la închisoare, să facă faţă unui proces şi… să răstoarne situaţia, dovedind că a fost acuzat în baza unor probe false, „plantate” de Hunter. Dar nu e pregătit să-i fie ucis prietenul care l-a ajutat, nici să-i dispară probele care l-ar disculpa şi acuza automat pe procuror. Situaţia se răstoarnă într-adevăr, dar nu o singură dată şi nu imediat în favoarea lui. După punctul culminant numărul unu, bine lucrat, nu vine imediat deznodământul. Mai ţine puţin suspansul, aşa cum se cuvine la case (de filme) mari. Punctul culminant numărul doi întârzie atât cât trebuie, cât să-ţi dea timp să-ţi aminteşti un detaliu… Îmi place să cred că e momentul pe care realizatorii filmului l-au pus deliberat la dispoziţia spectatorilor, pentru ca aceştia să-şi dea seama, măcar atunci, că le scapă ceva: persoana care îi tot telefonează lui CJ Nicholas la birou. Treci peste aspect, luat de acţiunea filmului. Reţii amănuntul numai dacă urmăreşti filmul cu creionul în mână, pentru că vrei să scrii despre el… Altfel, trăieşti la maximum o surpriză, adică te bucuri de film până la ultima lui secvenţă. Asta apropo de meseriile care ne fură plăcerea de a gusta cărţile şi filmele cu unui simplu cititor/spectator.
Pentru că nu poate să fie totul fără cusur, am sesizat un clişeu impardonabil. E vorba de scena în care Ella Crystal, după ce descoperă cum se joacă şeful ei cu probele, e nevoită să străbată un coridor luuung – cum altfel? – încălţată obligatoriu cu pantofi cu tocuri înalte. Se tot uită în spate, simţind cum primejdia îi adulmecă ceafa. Iar clişeul se continuă într-o parcare goală, e noapte, bineînţeles, se trânteşte o uşă, apare maşina ucigaşă, fata se împiedică şi cade îngrozită… destul, poate că unii cititori n-au văzut filmul. (Apropo de imaginea răsuflată a parcării ca spaţiu horror predestinat, nu ştiu să existe o parodie mai reuşită a ei decât episodul din Seinfeld în care cei patru pierd ore întregi căutându-şi maşina. Peştele lui Elaine moare în pungă, iar Jerry e amendat pentru că face pipi în locuri nepermise.)
Mark Hunter, omul negru din Beyond…, e jucat de Michael Douglas, actor din categoria „orice rol joacă, ai impresia că a fost conceput numai pentru el”. Are fizionomia tipică individului integru. E la fel de credibil ca personaj pozitiv (în filme serioase, ca Don’t Say a Word şi Disclosure, sau comicării ca Romancing the Stone şi The In-Laws) şi ca personaj negativ (mai vechiul When Michael Calls şi ceva mai noul A Perfect Murder, un film minunat, cu Gwyneth Paltrow şi David Suchet, printre alte nume cunoscute). The Game, în care joacă alături de Sean Penn, nu mă convinge deloc, dar e de vină scenariul. Nu uit de arhicunoscutul Basic Instinct, însă nu datorită lui Sharon Stone, ci, evident, datorită lui Michael Douglas.
În rolul junelui reporter CJ Nicholas îl recunoaştem pe Jesse Metcalfe, care l-a jucat şi grădinarul cu prea mult sex-appeal nedezlipit de „nevasta disperată” Eva Longoria. Metcalfe a apărut în comedii şi siropuri, dar s-a descurcat de minune în rol de tânăr ambiţios, obsedat de o carieră pentru care sacrifică orice. Pe Amber Tamblyn o ştim cel mai bine din House M.D. şi horrorul american din 2002, The Ring.
Impresionată sunt şi de Peter Hyams, care a regizat Capricorn One şi 2010 (de filmele cu caftelile lui Van Damme eu, să fiu în locul lui, m-aş ruşina).
Concluzia e elementară: Beyond Reasonable Doubt e gândit şi lucrat. Te ţine cu sufletul la gură, dar la final rămâi cu el împăcat. Avem nevoie de asemenea filme, pentru că ele sunt mărcile unui suspans profesionist.
Beyond a Reasonable Doubt (SUA, 2009); Regia: Peter Hyams; Scenariu: Peter Hyams; În distribuţie: Jesse Metcalfe, Amber Tamblyn, Michael Douglas
