Despre buclele temporale s-a scris mult şi s-au făcut destule filme. Groundhog Day pare a fi cea mai cunoscută producţie, dar nu e neapărat şi cea mai reuşită. Se bazează pe ideea romanului Replay, de Ken Grimwood, care e cea mai frumoasă carte pe tema aceasta (la noi a apărut în 2006, la editura Nemira). Într-adevăr, filmul, mai degrabă o dezamăgire, preia doar ideea cărţii, pe care o tratează superficial, cu prea multă frivolitate. Între cele două nu există legătură, nici ca acţiune, nici ca personaje, nici ca final. Nu s-a intenţionat acest lucru. De altfel, după romanul lui Grimwood, distins cu World Fantasy Award în 1988, nu ştiu să se fi făcut vreun film. Şi e mare păcat. Dar nu e târziu.
Ţesută pe o temă similară, aceea de a trăi forţat numai într-o anumită secvenţă de timp, e povestirea lui Philip Jose Farmer, The Sliced-Crosswise Only-On-Tuesday World, apărută şi la noi, într-un Almanah Anticipaţia pre-1989, cu un titlu foarte inspirat, la fel ca traducerea făcută de Ion Doru Brana: Marţi, oamenii sunt sparţi, miercuri, oamenii sunt cercuri. E un titlu complicat şi lung, faţă de cel laconic al lui Grimwood – În reluare. La Farmer, nu poţi lua legătura cu oamenii din celelalte zile, deşi îi vezi amorţiţi în „sicrie”. Iar când lor le vine rândul să trăiască, în miercuri sau în joi, ţie îţi vine rândul să intri în „sicriu” şi să aştepţi ziua revenirii la viaţă. Şi, uite-aşa, în 2055, omul ajunge să trăiască numai vreo patruzeci şi opt de zile pe an, restul petrecându-le într-un somn obligatoriu.
Bucla temporală e o formă de claustrare. Nu ştii când, cum şi dacă scăpa vei din ea. Dar, după ce treci peste frustrări, realizezi că poţi face tot ce-ţi trece prin cap, pentru că faptele tale se vor şterge oricum din memoria celorlalţi, cel puţin în universul tău. Perioadele de timp pe care le retrăiesc protagoniştii lui Grimwood se tot scurtează şi, în final, nu ştii dacă reluările se vor încheia vreodată sau dacă ultima reluare e chiar… ultima.
Dilema aceasta – mâine va fi oare tot azi? – o au şi personajele din Repeaters, filmul din 2010, regizat de Carl Bessai. Trei tineri deşucheaţi, doi băieţi şi-o fată, cazaţi într-un centru de reabilitare pentru consum de droguri, trăiesc repetat una şi aceeaşi zi de miercuri. Motivul: o furtună cu tunete şi fulgere. Respectând reţeta consacrată a celor prinşi în bucla temporală, numai ei ştiu ce li se întâmplă, aşa că se pun pe treabă, ca să profite de libertatea pe care le-o oferă închisoarea timpului: fură maşini, sparg un magazin de băuturi, se duc la club, se îmbată, se droghează, că doar asta ştiu cel mai bine, şi, până la urmă, unul dintre ei se apucă de violat şi ucis. Toate acestea se petrec foarte repede, dintr-o suflare de regizor. „Cei trei veseli năpârstoci”, cum le-ar fi zis Vlad Muşatescu, trăiesc după sfatul lui Albert Camus, pe care îl înţeleg anapoda: „Nu aştepta judecata de pe urmă. Poţi să fii judecat în fiecare zi.” Acesta e, de altfel, şi motto-ul filmului.
Tinerii trec peste nedumerirea iniţială cât ai clipi din ochi. E suficient să stea pe bancă, să fumeze o ţigară şi să facă schimb de replici laconice: Un băiat întreabă: „Aşa-i, […], că asta s-a întâmplat şi ieri, […]?” „Da, bă, […]”, îi răspunde celălalt. „No, […], iar primesc telefonu’ ăla”, se enervează fata, apoi pleacă şi-i lasă baltă pe amici. A doua zi, se apucă toţi trei de năzdrăvăniile sus-amintite. Punctele dintre paranteze se vor înlocui cu the ‘f’ word, care e rostit în film, cel puţin în prima parte, cu o frecvenţă incredibilă chiar şi pentru un cocalar de-al nostru cu vocabularul actualizat.
Despre fenomenul propriu-zis al trezirii repetate în aceeaşi zi aflăm foarte puţin. Lipseşte orice explicaţie, ştiinţifică sau pe înţelesul tuturor. Nu se spune nimic nou faţă de ce ştiam deja din alte filme, romane, povestiri etc. Fulgerul e de vină pentru ce li se întâmplă tinerilor, dar, dintre toţi locatarii centrului de reabilitare, sunt afectaţi numai ei. De ce? Nu ştim. Nu scrie în scenariul lui Arne Olsen, al cărui scop nu e să vină cu explicaţii, ci să transmită un mesaj: în condiţii de abateri temporale (de fapt, în orice condiţii ieşite din limitele obişnuitului), răul va triumfa în spiritele răzvrătite împotriva legilor scrise şi nescrise – personajul Michael, iar binele îi va ocroti în împărăţia lui pe cei care, chiar dacă au călcat strâmb o dată, se hotărăsc s-o ia pe calea cea dreaptă – Sonia şi Kyle. Ultimii doi, cum era de aşteptat de pe la jumătatea filmului, devin un cuplu care evadează din buclă şi promit, cel puţin din priviri, să ducă o viaţă normală. Kyle chiar îşi salvează sora din fumurile drogului, spunându-i obişnuitele poveşti: nu plec, oricât ai vrea, pentru că sunt fratele tău şi voi fi aici pentru tine oricând vei avea nevoie de mine. Văd că faci ca mine şi n-ai luat-o pe calea cea bună, aşa că eu am de gând să te-ajut, fie şi cu forţa. Sora cea mică plânge, dar înţelege şi, în sufletul ei, se bucură. Eternul bine şi eternul rău.
Filmul se face „fain” spre sfârşit, iar punctul forte e chiar ultima scenă, care ţine realmente o clipită, dar e suficient ca să pricepi cum se încheie toate şi să nu uiţi că nimic nu rămâne nepedepsit. Poate de-asta e şi cea mai reuşită. La înfruntarea finală, Sonia, Kyle şi Michael îşi dau seama că au ieşit din miercuri, pentru că începe să ningă, iar în miercurea lor nu a nins niciodată. Michael cel Cumplit nu e în stare să renunţe la plăcerea de a-i vedea suferind, deşi ştie ce-l aşteaptă, odată ce timpul s-a întors împotriva lui. Se lasă cu sânge. Apare nelipsita ambulanţă, care-i duce pe cei buni şi răniţi la spital, sub privirile poliţiştilor şi ale unei mame zguduite. Cel rău îşi primeşte pedeapsa perfectă: bucla îl absoarbe din nou, pentru că a doua zi se trezeşte tot în miercurea blestemată.
Nu e de nevăzut Repeaters. E doar cam expediat şi superficial. Pare o punte de lansare pentru mai tinerii actori canadieni Dustin Milligan, Amanda Crew şi Richard de Klerk, care e şi producătorul filmului. Ne aşteptăm de la ei să-i vedem cu lauri pe frunte pe la jumătatea vieţii. Până atunci, mai trebuie să treacă multe zile de miercuri.
Repeaters (Canada, 2010) R: Carl Bessai; S: Arne Olsen; Cu: Dustin Milligan, Amanda Crew, Richard de Klerk
