Edgar Wallace. Numele lui real – Richard Horatio Edgar Wallace. Scriitor englez de romane polițiste, jurnalist, scenarist și dramaturg. A trăit între 1 aprilie 1875 și 10 februarie 1932. Numai 57 de ani. Dar cât a scris! Vorba cronicarului – „Se sparie gândul!”
Dacă ar fi să amintim doar faptul că peste 160 de filme au fost realizate după romanele sale – în număr de 175! – și ar fi de ajuns pentru a înțelege ce rol uriaș a jucat Edgar Wallace în istoria creațiilor cu suspans din secolul trecut.
În 1920, unul dintre editorii lui a afirmat că, un sfert dintre cărțile citite în Anglia sunt numai ale lui Wallace. A fost și co-creatorul celebrului King Kong.
Dar drumul nu i-a fost încununat numai de reușite.
La un moment dat, Wallace și-a înființat propria lui editură. A lansat un concurs în Daily Mail, participanții trebuind să descopere cheia enigmei dintr-un roman de-al său. Premiul – 500 de lire. Wallace a apelat la metode de publicitate pentru carte care au ajuns la 2.000 de lire. Scriitorul a prognozat că își va recupera cheltuielile din primele trei luni de vânzări.
N-a fost așa.
În regulamentul concursului, el a omis să specifice că premiul îi revine unuia singur dintre câștigători. O eroare care l-a costat mult. De-abia după doi ani a reușit să-și acopere deficitul și să înregistreze profit.
Evident, nu toate cărțile sale merită să mai fie parcurse. Până și bunul Homer mai ațipește din când în când. Cu atât mai mult un autor de thriller&mystery, obligat să demonstreze în orice lucrare de-a sa imaginație și originalitate. E greu să fii mereu inventiv și sclipitor. Creând o astfel de succesiune amețitoare de narațiuni polițiste, nu poți să fii întotdeauna la înălțime. Fără să vrei, se instalează rutina și oboseala, iar acțiunile personajelor devin previzibile, create după un șablon, deznodământul fiind lesne de anticipat. Parcă ai călca pe propriile tale urme. Așa știi perfect drumul, însă străbați aceleași locuri, ajungând la aceeași destinație.
În cazul lui Edgar Wallace, tiparul a fost totuși unul de succes, cu mare impact la public. Rețeta pe care a descoperit-o i-a asigurat scrierea pe bandă rulantă a mii de pagini. E ca și cum un programator talentat ar izbuti să transforme computerul său într-o mașinărie capabilă să combine rapid cuvintele într-o ordine în care să domnească logica de la început până la sfârșit. În orice caz, înainte de Georges Simenon, capabil să scrie zeci de pagini pe zi, astfel încât a ajuns la aproape două sute de romane, sau Frederic Dard (părintele literar al lui San-Antonio), care a creat peste trei sute, ca să nu mai vorbim de Gerard de Villiers, ale cărui SAS-uri nici nu mai știu la ce număr au ajuns, a mai fost un autor de o prolificitate înspăimântătoare.
Un autor de literatură comercială, „bună pentru astupat ceasurile de plictiseală”, după expresia lui Al. Philippide? Fără doar și poate. În scrierile lui, Edgar Wallace nu ne propune fine analize psihologice, profunde observații sociale, meditații tulburătoare despre natura umană. Personajele sale sunt într-o continuă mișcare, pentru ele numai acțiunea contează, aventura, iar când vârtejul întâmplărilor în care sunt angrenate se potolește, ele dispar din scenă, fiindcă și-au îndeplinit misiunea. Un păpușar iscusit a prezentat, cu ajutorul unor marionete, scene captivante, după care a tras cortina și le-a ascuns de ochii publicului, până la spectacolul următor.
Dar și literatura de consum își are rostul ei, fie chiar și pentru că lectura unui roman din acest gen face mai plăcută o călătorie cu metroul, trenul, sau avionul, uitarea lui pe scaunul pe care ai stat nefiind socotită o mare pierdere. Pe unii îi ajută să nu uite alfabetul, deoarece alt fel de cărți nu citesc.
În 1905, Edgar Wallace a creat patru personaje care să facă dreptate în cazuri imposibil de rezolvat în justiție. Așa au apărut Poiccart, Therry, Leon Gonsales și George Manfred. Ei se implică ori de câte ori o sentință e strâmbă și lasă liber un infractor, sau când brațul legii se dovedește a fi prea scurt pentru a-i înșfăca pe cei vinovați: „Când vedem un om care își asuprește pe nedrept confrații, când vedem un lucru rău făcut împotriva bunului Dumnezeu… și împotriva oamenilor și, știind că, după legile omului, acest răufăcător o să scape nepedepsit, îl pedepsim noi.”
Modul în care eroii acționează este deosebit de ingenios și presupune cunoștințe în varii domenii: criminalistică, legislație, istorie, medicină, chimie, fizică, botanică, zoologie, arheologie… Falsifică ușor documente, pentru a se ascunde sub identități multiple. Sunt poligloți, sunt maeștri în deghizări, știu să joace teatru în societate, și nu le tremură mâna când apasă pe trăgaciul unui pistol, când folosesc pumnalul sau explozibili.
În curând, faima lor se răspândește în întreaga Europă. Iar dacă unii îi admiră, cei certați cu legea tremură la auzul numelui lor. Iar, de la un moment dat, poliția conlucrează cu justițiarii, considerându-i deosebit de eficienți pentru anumite operațiuni mai delicate.
Cei patru – la un moment dat rămân trei, Therry fiind ucis – îl asasinează pe generalul Trelovitch, conducătorul complotului de regicid din Serbia, îl spânzură pe Conrad, organizatorul armatei franceze, în Piața Concorde – cu o sută de polițiști la o aruncătură de băț, îl împușcă pe Hermon le Blois, poetul filosof, în biroul său, pentru că a corupt tinerii din lumea întreagă cu doctrinele lui, îl elimină pe Oberzohn, un om de afaceri dornic de înavuțire prin orice mijloace, sau pe Philip Ramon, ministrul de Externe al Angliei, promotor al Legii de Extrădare a Străinilor. Pedepsesc vânători de averi, hoți, escroci, șantajiști, ucigași plătiți, proxeneți… Iar acestea sunt doar câteva dintre faptele justițiarilor, palmaresul fiindu-le mult mai impresionant. De fiecare dată când aplică propria lor lege, simt satisfacția de a face planeta mai îmbietoare pentru oamenii cinstiți.
Edgar Wallace posedă un stil agreabil de relatare, simplu și direct, aidoma unui reporter de investigații. E deseori ironic, în buna tradiție a prozei englezești, chiar sarcastic. Indiscutabil, uneori are și umor. Iar evocarea Londrei de la sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX adaugă relatării un plus de farmec. Ca într-un jurnal monden, în scrierile sale este surprinsă viața din cluburi, se comentează cursele de cai, balurile, concertele, vânătorile și partidele de pescuit, noile tendințe în modă, sunt oferite detalii semnificative din ritualurile pe care le execută zilnic protipendada, de dimineața până la apusul soarelui.
Autorul explică în modul cel mai serios comportamentul eroilor săi, le justifică, de fiecare dată, faptele. Și totuși, din când în când, îi mai și ironizează – de pildă, deseori face referiri la obsesia lui Gonsalez care, pe urmele lui Lombroso și ale altora, crede că poate descifra, după amănunte anatomice, înclinația oamenilor spre fărădelege. Alteori, Leon este cel luat în zeflemea pentru modul imprudent în care conduce mașina. Datorită stilului persiflant, textul capătă savoare și e și mai plăcut la lectură.
Pe Camil Petrescu, succesul fulminant de care s-a bucurat Wallace, inclusiv în România, l-a scos, literalmente, din sărite, și i-a prevestit autorului englez o rapidă cădere în uitare. N-a avut dreptate. La peste nouăzeci de ani de la moarte, prolificul scriitor mai stârnește încă interesul a noi și noi generații de cititori de pretutindeni.
