Ca iubitor atât de literatură horror, cât și de filme care se încadrează mai mult sau mai puțin în acest gen, ca și de diferite experimente horror în alte domenii artistice, m-am tot întrebat în ultimul timp care sunt elementele esențiale pe care un creator de horror (fie că vorbim de literatură, film sau grafică) ar trebui să le încorporeze în produsul său, pentru a cuceri iremediabil publicul. Ce au în comun toate horror-urile pe care le numim „de referință” și de ce se lipesc ele atât de bine de noi?
În primul rând, este incontestabil faptul că horror-ul e o artă pentru care un element definitoriu îl reprezintă atmosfera. Nu-l poți arunca pe cititor (sau pe spectator) direct în miezul acțiunii; el are nevoie să fie pregătit, să fie incitat, are nevoie de acel teasing care îi promite, dar nu-i livrează încă doza de macabru pe care o așteaptă. Un „decor” bun poate face diferența între un horror original și unul de duzină, între autentic și o încropire de clișee. Dat fiind că pe tărâmul horror-ului s-a experimentat aproape orice, este o adevărată artă să găsești elemente originale și în același timp captivante.
Horror-ul trebuie să aibă poveste. Suspans. Răsturnări de situație. Final imprevizibil. Dacă background-ul este și el foarte important și are darul de a-l face pe cititor sau spectator atent la ce are să urmeze, povestea vine peste atmosferă, completând-o genial sau, dimpotrivă, distrugând tot efortul de până atunci. Dacă nu ai o poveste cu adevărat bună în minte, este de prisos să te apuci să construiești un horror – oricât ai încerca să mergi pe atmosferă sau personaje, impresia finală nu va fi destul de puternică, îndeajuns de memorabilă. Dacă în alte genuri de literatură te poți rupe total, cu succes, de elementele tradiționale, în horror cred că este interesant mai degrabă să le încorporezi în poveste, pentru că orice înseamnă mitologie, de pildă, are un potențial uriaș de a fi reinterpretat și revalorizat la nesfârșit. Nu cred că trebuie să-ți fie teamă să folosești ceva ce a mai apărut și în alte creații, cât timp ai o abordare și un stil cât mai personale și puternice.
Personajele care populează horror-urile sunt o piatră de încercare pentru orice artist. Aici, mai mult decât oriunde, trebuie să ai mare atenție să eviți clișeele. Personajele pe care le ții minte din horror-uri au particularități bine evidențiate, sunt sărite de pe fix, au manii, obsesii, ticuri. Sunt înclinate spre violență, atrase de partea întunecată a oricărui lucru. De multe ori, sunt complicate, greu de înțeles până la finalul cărții sau filmului. Nu-l poți lua pe banalul vecin de la 5, cu bermude portocalii și șlapi mov, și să-l faci un personaj memorabil de povestire horror decât dacă, până la final, realizăm că vecinul de la 5 e cu totul și cu totul altceva decât pensionarul liniștit care-și spală sâmbăta seara mașina cu furtunul… Pe de altă parte, horror-ul îți oferă o libertate minunată în explorarea personajelor – tot ce înseamnă inconștient, bizar, bolnav, straniu, aici este pe teritoriul său.
Un horror bun trebuie să aibă mesaj. Nu, nu în genul celor despre care învățăm la ora de română, la secțiunea „Ce credeți că a vrut să spună scriitorul?”. Un mesaj nu e morala cărții, așa cum nu este neapărat miza producției respective. Mesajul este, mai degrabă, locul în care încearcă să te ducă autorul, pentru a te lăsa apoi, în mod sadic, închis de unul singur într-un loc întunecos în care ești obligat să cugeți la ceea ce ai văzut/citit.
Un horror care își mișcă publicul este cel în care povestea este într-o măsură destul de mare adaptată la realitatea pe care o cunoaștem. Firește, poți avea și elemente supranaturale, atât timp cât păstrezi o adecvare cu lumea în care cititorul sau privitorul se poate regăsi cu ușurință – în caz contrar, riști să nu-l poți emoționa câtuși de puțin. Cred că un prim pas în construcția unui horror este să-i vorbești celui de la capătul poveștii despre lucruri de care se simte atașat – și, pe parcurs, să-l duci în zone în care nu a mai călătorit, fără însă a-l lăsa să piardă contactul cu ceea ce este el de fapt.
În final, un horror bun trebuie să aibă feeling. Trebuie să îți inducă o stare, pe care să nu o pierzi pe parcursul lecturii sau vizionării. Un horror bun te face să rezonezi cu tot – te identifici cu personajele, te înspăimânți din pricina atmosferei, rămâi cu un sentiment apăsător după ce înțelegi mesajul. Un horror perfect trebuie să posede arta de a te transpune din ceva familiar în ceva neobișnuit, dar cu care să rezonezi perfect. De asta, un horror autentic nu poate fi creat decât de un artist cu destulă experiență în domeniul său; horror-ul poate primi multe adjective pe lângă, numai pe cel de facil, nu.
Firește, pe lângă cele enumerate mai sus, se înțelege de la sine că trebuie să aibă și acele elemente pe care orice artă autentică le cere: expresivitate, tensiune, stil, conflict, cursivitate, doză de șoc și așa mai departe. Trebuie să aibă carismă, inedit și, pe cât posibil, să creeze un trend. Să inspire noi și noi povești, care mai de care mai intensă și mai adânc scufundată în zonele întunecate ale minții.
Teoria însă spune toate aceste lucruri cu mai puțin impact decât ar avea-o lectura unei literaturi horror de calitate. Până la urmă, horror-ul este făcut pentru a îi produce fiecăruia fiori pe propria piele. Este un gen artistic care se consumă individual, fiecare putând opta pentru doza cu care se simte confortabil. Nu mai pierdeți așadar vremea și dați prima pagină din Acluofobia (zece povestiri macabre), noua carte semnată de A.R. Deleanu, o colecție de povestiri care mi-a inspirat rândurile de mai sus despre cum ar trebui să fie un horror perfect. Fiindcă Acluofobia (zece povestiri macabre) are toate aceste calități amintite, și chiar mai mult decât atât.
