Scriu acest articol înainte de sfârşitul lumii. Încă unul. Voi supravieţui. Ce mă tem că nu voi supravieţui este sfârşitul lent spre care se îndreaptă România, pe care o privesc de la depărtare, neputincios: sfârşitul demnităţii. A mai trecut un vot peste noi, la fel de inutil ca toate sfârşiturile de lume anuale, lunare, zilnice, anunţate pe toate posturile de ştiri. Devenim la fel de imuni la schimbare şi mirare precum suntem când vreun para-psiho-loco cu diplomă anunţă un nou cataclism, un nou sfârşit, un potop, o schimbare de energii, o frământare a plăcilor tectonice. Imuni stăm în faţa votului ca în faţa unui sfârşit care, iată, întârzie şi totuşi revine în simulacru, asemenea unei mătuşi senile care revine an de an în faţa uşii cu o coroană în mână, plângând şi amintindu-şi cu drag de vreun unchi care a murit demult, sau – ce spun eu aici? – nici măcar nu a existat.
Cuvântul meu este stors de valoare prin cuvântul lor încălcat. Onoare devenind oroare. Simt că acum, decisiv, mi s-a demonstrat că ţara mea nu mai îmi aparţine. A fost vândută cuiva, unui tâlhar, sau, mai bine spus, unui grup de tâlhari, maeştri în deghizare, prinţi ai măştilor de piele – când una, când alta; mereu aceeaşi, dar altfel. Speranţele ne-au fost transformate în răvaşe goale. Tiptil totul pleacă, în şoaptă totul se pierde. Decât limba română să ne mai rămână. Aştept să primesc şi eu un bileţel ca cele purtate de obscurul – iată, în spiritul numelui – lor conducător la toate sindrofiile şi, deschizându-l angoasat, să citesc: „Nu exişti.”
Ce să mai înţeleg? Ba mai mult, ce să mai cred, când învingătorul strecoară bileţele pe sub uşa învinsului la ceas tainic de noapte? Că nu e învingătorul? Ce să mai simt când învingătorul deschide uşa trădătorilor şi bate palma, dă explicaţii, fată teorii ca puii de mâţă lipicioşi. Că nu e învingătorul? Atunci vreau să ştiu cine a câştigat, că cine a pierdut ştiu: noi. Mereu noi. Toţi. Orice am face, oricum am izbi ştampilele în chenare, oricât am urla în pieţe, oricât am scrie prin gazete. Noi.
Am vrut să închei prin a vă ura să aveţi grijă de voi şi să fiţi sănătoşi, dar nici asta nu mai depinde de noi.
