Clădirea sobră a Ateneului, luminată feeric, este plină de viaţă. Cele şase coloane impozante ale faţadei pun în evidenţă eleganţa peristilului. Fluxul neîntrerupt al invitaţilor, tinereţea interpreţilor alungă parcă tenta mohorâtă a chipurilor zugrăvite în medalioanele de pe frontispiciu. Concertul de absolvire al studenţilor de la Conservator aduce bucurii şi speranţe tuturor. Profesorii, încântaţi de reuşita evenimentului, se gândesc la munca asiduă depusă timp de ani buni cu această promoţie. Absolvenţii de azi, emoţionaţi, îşi fac planuri de viitor. Nu exclud posibilitatea de a obţine o bursă de studii sau un contract, undeva, în străinătate. Sergiu Miron împlineşte azi 21 de ani. Bucuria aniversării este dublată de strălucirea cu care interpretează pe scenă concertul pentru pian în re minor de Brahms. Cunoscători şi profani, fermecaţi de măiestria interpretării, ascultă înlemniţi tonalitatea înaltă a partiturii dublată de sunetele profunde ale pianului. Acordurile grave punctează măiestru vraja notelor, care se revarsă ca un torent incandescent sub mâinile atât de ferme ale solistului. Vârtejul ameţitor al muzicii şi dăruirea interpretului creează sublimul clipei. Trăirea intensă a instrumentistului fascinează.
În stal – figura delicată, uşor îmbătrânită a Mamei. Ascultă încordată. Închide ochii. A fost un drum atât de lung, atât de greu.
*
Irina Miron, tânără şi plină de speranţe, proaspăt absolventă a facultăţii, era psiholog la o casă de copii din provincie. Muncea, mai bine-zis trăia, pentru acei micuţi uitaţi de rude şi de soartă. Prea mult nu-i putea ajuta. Sistemul îi îngrădea orice iniţiativă, lăsându-i un gust amar. Pe Sergiu l-a îndrăgit din prima zi. Fusese abandonat la naştere. Acum avea trei ani. Foarte firav, terorizat de copiii mai mari, prefera singurătatea. Vorbea peltic, cu un firicel moale de glas. Prefera să stea ore în şir în faţa aceleiaşi ferestre privind nemişcat goana norilor. Cu ochi căprui şi păr şaten, părea un pui de căprioară speriat, rătăcit într-o altă lume. Parcă nu trăia, doar exista, visa. O pasăre migratoare împiedicată să-şi ia zborul. Orfelinatul – o colivie care-i frângea aripile. Irina nu poate uita încordarea primelor întâlniri. Încerca să şi-l apropie. Nu accepta daruri sau îmbrăţişări. Mustrările nu-şi aveau rostul. Cunoştinţele de psiholog n-o ajutau să pătrundă în sufletul lui atât de încrâncenat. Bâjbâia prin întuneric căutând o provocare…
Vizita la casa părinţilor ei, împreună cu Sergiu, se arăta a fi un eşec. Copilul a refuzat prânzul, încăpăţânându-se în binecunoscuta-i muţenie. Îl deranja atitudinea de cloşcă a Irinei. Căutându-şi înfrigurat un refugiu spre o fereastră deschisă, băiatul ajunse lângă pianul casei. Fascinat, îl mângâia, tresărind la fiecare sunet. Cu faţa brusc înseninată continua să mişte clapele încântat. Pentru toţi a fost o revelaţie. Pianul era, probabil, calea de acces către sufletul său.
A doua zi, la orfelinat, micuţul o aştepta lângă uşă. Cu un zâmbet fugar i-a întins mâna: „Să mergem acasă…” Formalităţile de înfiere au fost un drum anevoios, dureros. Multe, prea multe piedici…
La 5 ani, Sergiu a avut primul concert. Muzica i-a schimbat viaţa. Pentru el, pianul era vânt, doină, trăsnet, bocet, furtună. Prudent, pătrundea în galaxia propriilor emoţii. Secretul boabelor de rouă, al frunzelor îngălbenite, al cârdurilor de cocori revărsaţi în zare îl ascundea pe portativ. Fiecare notă muzicală dezvăluia o poveste; fiecare partitură îi aducea o mare bucurie. Toţi îi întrezăreau un viitor special. Deşi îi lipseau fermitatea şi duritatea, atât de necesare în lupta cu viaţa, avea şanse mari de reuşită prin perseverenţă şi talent. La şcoală nu se putea integra în colectiv. Era lipsit de darul prieteniei. De aceea unii îl considerau rigid, arogant, ostil. Sensibilitatea exacerbată îl făcea un solitar. Dădea mereu piept cu nedreptatea, dar nu se plângea. Îi era greu să ţină pasul cu cei câţiva dandy din an, care te striveau cu dispreţul şi banii lor. Aplica principiul: „Dacă vrei să fii respectat, impune respect!” Nu credea în noroc, ci în aptitudini şi multă muncă. Era oricând gata să destrame ghinionul obţinând o a doua şansă. Mereu găsea calea spre succes. Drumul spre perfecţiune – o permanentă luptă cu depăşirea propriilor limite.
… Despre primii ani ai copilăriei îşi amintea rar. Subconştientul îl avertiza să nu sape amintirile. Lăsase totul în urmă, acceptându-şi rezervat noua familie. Mai presus de raţiune îl ardea un singur gând, care-l făcea să rămână împotmolit în trecut: „De ce îl abandonase? Era un monstru?” Singura lui moştenire era o amuletă de o formă ciudată, dintr-un metal necunoscut, cu o inscripţie aproape în totalitate ştearsă. Îi fusese atârnată la gât, presupunea, de cea care-l născuse. Nu se despărţise niciodată de ieftina bijuterie. Era mărturia a ceea ce-i hotărâse soarta. De câte ori închidea ochii şi strângea în pumn medalionul, simţea ceva copleşitor, dezvăluindu-i-se parcă o altă lume. Părea că talismanul era cheia spre un alt tărâm, străin, periculos. Mereu a căutat dragostea ideală. Lângă partenerii pasageri, care i-au ieşit în cale, a învăţat că oamenii nu sunt aşa cum par şi că elementul esenţial al vieţii este trăirea intensă, fără limite sau bariere. Relaţiile şi despărţirile imposibile cu diverşi tipi îl răvăşeau, făcându-i sufletul ţăndări. Simţea că îşi consuma viaţa, că nu există fericire fără să guşti din durere. Emoţiile iniţiale sunt incitante, însă de cele mai multe ori începuturile sunt înşelătoare. Iubirea nu există. Totul este un joc steril, amăgitor. În încercarea de-a descifra enigma absolutului a călătorit poposind la călugării budişti, la şamanii mongoli, la dervişii sufiţi şi la asceţii isihaşti.
Contractul cu Filarmonica din Paris i-a adus o uşoară bucurie, dar şi multă nelinişte. Aici cunoscuse cu ani în urmă, pe malurile Senei, un personaj straniu, fascinant: Lola. Ghicitoare şi prezicătoare ambulantă, ea l-a introdus în lumea plină de mister a chiromanţiei şi a tarotului. Pentru Lola ghicitul, adevărata faţă a adevărului, era nu atât un mijloc de supravieţuire, cât o veritabilă artă. Fiecare carte de joc ascundea o revelaţie. Viziunile ei, doar pe jumătate împărtăşite interlocutorului, şocau. Credea în destin şi încerca să-l determine să-şi accepte soarta. I se părea absurd când Lola îi spunea că pentru el muzica e doar o etapă a vieţii, un refugiu. Prin voinţă şi meditaţie va depăşi propriile limite. Încordat, încerca să prindă sensul abscons al vorbelor acestei femei care se considera un mesager atât al celor vii, cât şi al celor dispăruţi. Pentru ea timpul era irelevant. Îl descumpăneau intuiţiile ei paranormale care începeau şi se sfârşeau cu incantarea marelui Vultur.
De fapt, peste ani, prezicerile ei s-au adeverit. Prin dăruire a găsit calea spre succes, înălţându-se ca un vultur printre confraţii de breaslă. Rămăsese totuşi supărat pe viaţă. Era apreciat de critici şi specialişti din întreaga lume pentru abilitatea cu care intuia şi reda muzica. În interpretarea sa, divinul şi omenescul îşi dădeau mâna. Minunea se întâmpla când intra pe scenă. În faţa pianului, nu asculta de echilibru şi rigoare. Se lăsa în voia impulsului de moment. Ritmul şi prezenţa de spirit, tehnica desăvârşită îl ajutau să interpreteze partitura dintr-un unghi personal, în care artificialul lipsea cu desăvârşire. Nu-şi plictisea niciodată publicul. Era adulat şi pretutindeni invitat. Repertoriul său conţinea autori clasici ca Mozart, Bach, Brahms, Schumann, dar şi autori moderni ca Scriabin, Stravinski şi John Cage.
Fericit, cu adevărat fericit, nu apucase să fie. Obsedat de harul său, nu dădea atenţie nimănui. Oamenii îl supărau. Viaţa i se părea o ecuaţie complicată.
Nu se plăcea. Era nemulţumit de sine şi de propriul său ego. Era o epavă? Un monstru? Instinctul îi amintea cuvintele Lolei amestecate cu frânturi dintr-o limbă total necunoscută. „Vulturii nu cad niciodată!”…
Şederea de acum la Paris pare binevenită. Cât de dor îi fusese de Rue de Rivoli! Clădirile elegante în stil renascentist îi mângâiau ochii. Turnul St. Jacques – un fragment din istoria zbuciumată a cetăţii. Scuarul din apropiere, atât de circulat, un furnicar în alertă perpetuă. Théâtre du Châtelet şi Théâtre de la Ville cu luminile lor orbitoare. Afişe multicolore, reclame fluorescente, totul te fascinează. Bunul gust pare la el acasă. A visat la lungi plimbări pe malurile Senei, la arcurile zvelte ce susţin podurile cochete, la buticurile cu antichităţi, la curcubeul baloanelor vânzătorilor ambulanţi, la forfota din jurul gurilor de metrou! Silueta greoaie a Palatului de Justiţie domină orizontul cu turnul străvechiului orologiu. Alături, masiva, rigida clădire a Conciergeriei. Departe se distinge sub cupola norilor conturul atât de cunoscut al superbei Notre-Dame.
Acolo, lângă catedrală o cunoscuse pe Lola. Înaltă, zveltă, cu ochi de noapte sfredelitori, îi captase atenţia imediat. Părul bogat presărat cu nenumărate fire cenuşii, legat cunună în jurul capului, era acoperit cu nelipsitu-i şal de un alb imaculat. Fusta creaţă, înflorată îi învelea picioarele lungi, încălţate invariabil, indiferent de anotimp, în aceleaşi botine strânse pe glezne de şireturi măiestru împletite.
Jacheta largă, verde de catifea, presărată cu bumbi strălucitori, ascunde în căptuşeală nenumărate buzunare destinate obiectelor de magie pe care le poartă mereu asupra ei: cărţile de tarot învelite într-o batistă neagră de mătase, un craniu pe pisică sălbatică, o lăbuţă de iepure, un crucifix rupt, o căpăţână de usturoi, o bucăţică din funia unui spânzurat, un zar măsluit, boabe de tămâie, un glob de cristal, un ghioc, gheare de cocoş şi o oglinjoară fermecată. Femeia apare o dată sau de două ori pe malurile fluviului, ghicind rarilor trecători ce se încumetă să-i asculte profeţiile atât de ciudate. Jandarmii o cunosc şi se tem de gura ei, ocolind-o în raziile lor de fiecare dată.
Din traista uzată de piele, pe care arar o scoate din spate, iese boticul umed al unui motan negru-albăstrui. Acesta este Hyppolite şi o însoţeşte, după spusele ei, în lumea de aici şi în cea de dincolo, care nu-i este deloc străină. Unii globe-trotteri afirmă, mai în glumă mai în serios, că au zărit-o pe bătrâna vrăjitoare în Paraguay, în înălţimile Tibetului, în Madagascar sau pe Nil, lângă piramide… Cu aceste gânduri în minte, Sergiu Miron coboară din avion. Aeroportul Orly îl întâmpină zgomotos. Părăseşte terminalul grăbit. După formalităţile plictisitoare îşi ia înfrigurat bagajul. Plouă. Întreg Parisul pare îngenuncheat de anotimp. Alege primul taxi, dorind să pătrundă în inima urbei. O ceaţă umedă şi densă izbeşte în valuri parbrizul. Şoferul, un virtuoz al volanului, încearcă în ultima clipă să evite un bolid scăpat de sub control. Impactul neaşteptat transformă maşina într-o ghiulea ce se frânge asurzitor de parapet… De undeva, din subconştient, ieşi în faţa lui Sergiu inconfundabilul chip al Lolei şoptind: „Vulturii nu cad niciodată.”
*
După luni de spitalizare starea pianistului se degrada constant. Mâna cu fractură dublă deschisă era vindecată. Operaţia dificilă, scoaterea gipsului, recuperarea îndelungată i-au sădit convingerea că nu va mai putea cânta niciodată. Pierderea contactului cu pianul era pentru el un doliu patologic la care nu putea renunţa. Simţea confortabil umărul. Mişca lejer degetele. Musculatura era frumos refăcută. Lui, însă, i se părea că pe zi ce trece, mâna bolnavă începe să crească. Zilnic se plângea personalului medical. Avea acelaşi coşmar: braţul îi va ajunge la genunchi. Solicita măsurători, radiografii, specialişti care să elucideze bizara sa schimbare. Zadarnică era încercarea celor din jur de a-l linişti. Îndoiala rămânea într-un ungher ascuns chinuindu-l. Era o belea de care nu putea scăpa, aplicându-i o lovitură în plus. Toţi omiteau un lucru evident: va deveni un monstru!
Internarea la Psihiatrie o considera o capcană pentru a intra într-o lume nebună, nebună. Se străduia să se comporte normal, însă obsesiile îl copleşeau. Mâna lui, cu degete măiestre, era cu o palmă mai lungă. Nu putea ieşi din jocul delirului paranoid. Agresivitatea pacienţilor, indiferenţa infirmierilor îi întăreau convingerea că acolo fiecare e împotriva fiecăruia. Atmosfera încordată n-o destrămau decât calmantele administrate masiv. Neurolepticele, şedinţele de psihoterapie îl linişteau uşor, menţinându-l într-un joc al himerelor.
În pauzele de tratament vedea spitalul ca o oază a disperării în care se ţes conspiraţii de proporţii. Refularea defensivă se manifesta în crize pasagere. Deja îşi vedea mâna ca o creangă cu rădăcini încolăcite în adâncul sufletului. Era greu să admită că i se transforma corpul. I se accentua frica de viaţă, de oameni, de muzică, de sex. La nivel inconştient încerca să se protejeze. Ore întregi stătea cu ochii aţintiţi printre zăbrelele luminatorului căutând crâmpeie de cer. Comportamentul bizar se accentua pe măsură ce i se întărea convingerea că este un mesager al neantului şi că nu are ce căuta aici. Îşi pierdea orice urmă de autocontrol. Dorea să se dezintegreze, să-l înghită un nor mare şi negru.
Treptat îşi pierdea voinţa de viaţă. Cămaşa de forţă i se părea un balsam. Nu-şi mai putea vedea mâna, care depăşise demult genunchiul, avansând spre călcâi. Degetele vestejite aveau gheare enorme. Nu se mai ascundea de el însuşi. Singura soluţie – evadarea din acest univers strâmt, ostil.
Printre gratiile ferestrei deschise se concentra ca în copilărie, zile în şir asupra unui punct imaginar din văzduh. Vechiul medalion, crâmpei incandescent, cheie spre absolut şi lumină. Mintea îl părăseşte încet-încet. Trupul începe să plutească. Îşi va depăşi propriile limite. Va fi liber … Liber!?
*
Pe malul Senei, aproape de Pont de St. Michel, atenţionată de un mieunat imperios, strident, Lola îşi ridică ochii spre cer. Un punct… doar un punct. Vulturul pluteşte concentric, ridicându-se tot mai sus.
„Vulturii nu cad niciodată! Jamais, jamais, Serge! Mon petit Serge!”
*
Panica din pavilionul închis al Spitalului de Psihiatrie încă n-a trecut. Rezerva 41. Dispariţia pacientului încarcerat în cămaşă de forţă nu a putut fi elucidată. O pană lucioasă de vultur, găsită pe pervazul îngust, printre gratii, întăreşte misterul…
Uneori este nevoie de o metamorfoza dureroasa pentru a putea zbura cu adevarat. Felicitari pentru frumoasa povestire!
Iti multumesc mult, Teodora! Mi-a placut si mie povestirea ta. K.