A şaptea Casă

Caravana de camioane cu panouri albe, aflată în mers, ieşi de pe drumul asfaltat 53 şi intră pe un drum de ţară abandonat. În pământul uscat, anii săpaseră făgaşe trainice năpădite de ierburi şi buruieni înalte. La mersul prin făgaşe, camioanele se legănau şi săltau în toate părţile, iar crengile copacilor şi tufele zgâriau pe lateral pe măsură ce acestea înaintau.

Bărbatul roşcat şi corpolent care conducea primul camion se uită prin parbriz şi văzu în faţă un deal abrupt. După ce trase un ultim fum din ţigară, acesta îi dădu un bobârnac pe geamul şoferului, apoi se întinse şi luă în mână un aparat portabil de emisie-recepţie. Apăsă cu degetul mare un buton din partea laterală a acestui walkie-talkie, îl duse la gură şi mormăi:

— Aveţi grijă la schimbător, băieţi… urmează un deal mare. Terminat.

Se auziră răspunsuri de ‘nţeles, ok sau recepţionat în vreme ce azvârli aparatul pe locul gol de lângă el.

Camionul din faţă ajunse la poalele dealului şi şoferul schimbă într-o viteză mai mică, apoi apăsă acceleraţia.

Celelalte camioane făcură la fel, jucând un fel de faceţi-ca-şefu’.

Când camioanele începură să urce dealul, transmisiile manuale începură să scoată ţiuituri şi zornăieli, ridicând fuioare de funingine şi praf care despicau aerul dezolant din împrejurimi.

După câteva minute, toate camioanele trecuseră dealul şi stăteau parcate ici-colo în câmpul deschis pe care muncitorii urmau să instaleze casele bântuite pentru apropiata sărbătoare de Halloween.

*  *  *

Mergând cu maşina către casă de la magazinul de bricolaj, Steven remarcă mai multe afişe lipite pe stâlpii de telefon de prin oraş. În mod normal, nu-i păsa şi nici nu dădea prea multă atenţie la ce spuneau afişele, dar soţia sa, Deborah, îl trimisese dis-de-dimineaţă să cumpere nişte lucruri pentru grădină şi la magazinul de bricolaj găsise doar o parte din ceea ce căuta. Se gândi că dacă o fi vreun târg de vechituri la garaj sau curte pe undeva prin oraş, ar putea să cumpere la preţ redus şi celelalte articole.

Trase pe dreapta lângă unul din stâlpii de telefon pe care fusese lipit un afiş, opri motorul şi coborî din maşină. Trecu prin faţa maşinii încheindu-şi fermoarul de la pufoaică, încercând să se apere de aerul răcoros al toamnei. Ajunse la bordură, păşi pe trotuar şi se uită la anunţ.

O singură privire fu de ajuns să-şi dea seama că nu era vorba de un anunţ pentru târg de vechituri la garaj sau curte.

Fluturaşul era de mărimea normală a unei foi de hârtie, cu litere portocalii şi albe pe fond negru. Câteva litere păreau să picure sânge roşu aprins.

Steven întinse mâna, rupse afişul de pe stâlp şi-l citi în gând.

 

Se apropie Halloween-ul!

Ce loc mai bun să-ţi petreci seara decât la Carnavalul Groazei!

Extraordinar! Şase case bântuite!

Vino să capeţi sperietura vieţii tale pentru un mizilic de 6 dolari!

Unde:  La Oţelăria abandonată!

Când:  Numai în această seară!

Ora:  6:00 – 11:11

Veniţi… dacă îndrăzniţi!

 

Chiar dacă lui Steven nu prea mai îi plăceau casele bântuite sau alte chestii de speriat, se gândi că după incidentul din grădina de legume a soţiei sale, lui Deborah i-ar plăcea să meargă, aşa că împături bucata de hârtie, o puse în buzunarul de la spate, se urcă înapoi în maşină şi îşi continuă drumul spre casă.

Găsirea şi cumpărarea celorlalte unelte de grădinărit le va amâna pentru mai târziu.

---

---

*  *  *

Steven ieşi de pe strada principală şi viră la stânga pe un drum de ţară, strecurându-se încet de-a lungul făgaşelor. Lexus-ul soţiei sale tremura şi sălta la fiecare denivelare a drumului. Se uită înspre Deborah şi o văzu cum se strâmbă, apoi se gândi că probabil o să-l toace mărunt mai târziu pentru că au venit cu maşina ei nouă, în loc de Pontiac-ul lui rablagit. Pe moment, nu-i păsa. Se gândea numai să ajungă odată la carnaval şi să treacă prin fiecare casă bântuită. De fapt, mai degrabă aştepta s-o vadă pe Deborah trecând prin ele, s-o privească cum ţipă de spaimă şi-i sare inima din loc de fiecare dată când vreun nebun se năpusteşte la ei cu un satâr sau cuţit din cauciuc.

În sinea lui îşi dorea ca actorii să sară la ei cu instrumente letale adevărate. Numai aşa puteau să-i măcelărească soţia, răzbunându-l pentru tot ceea ce îndurase din cauza ei. Va putea, în cele din urmă, să-şi trăiască pensia în linişte.

În timp ce conducea, Steven observă cât de întunecată era pădurea prin care treceau. Era bucuros că puseseră torţe care să arate oamenilor drumul către locul desfăşurării evenimentelor, altfel n-ar fi văzut pe unde s-o ia. Cu ajutorul flăcărilor ce licăreau pe torţe, Steven reperă dealul abrupt din faţă.

— Oh, Doamne, o auzi Stephen pe Deborah murmurând.

— O să fie ok, dragă, răspunse el.

— Da, vezi să nu. Maşinile de lux nu-s pentru locuri din astea, Steven… o să distrugi şasiul.

— Şasiul n-o să păţească nimic.

— Uşor de zis, că doar nu e maşina ta. Dacă i se întâmplă ceva, o să stea în service şi n-o să mai am cu ce merge la serviciu.

— O poţi lua pe-a mea oricând, răspunse Steven, trecând maşina în viteza a doua şi luând-o la deal.

— Da, minunat. Ce-o să zică clienţii când o să apar la volanul unei maşini de căcat… la asta te-ai gândit?

— Nu, cred că nu. Dar, uite, suntem ca şi ajunşi… hai să ne simţim bine măcar.

— La dracu, Steven, urlă Deborah, nici măcar nu ştiu de ce am mai venit. N-am mai fost de ani de zile la aşa ceva.

— Cu atât mai mult. Plus că stă doar o singură noapte, e vremea Halloween-ului, nu-ţi place o sperietură din când în când?

— Nu pe seama maşinii mele, deloc.

Steven ajunse în partea de sus a dealului, traversă vârful acestuia şi coborî în frână de motor pe cealaltă parte.

În faţa gardului ce împrejmuia casele bântuite erau parcate numai vreo douăzeci de maşini, aşa că au găsit uşor un loc de parcare. Steven opri motorul, puse cheile în buzunar, deschise uşa, ieşi afară şi trecu prin spatele maşinii să-i deschidă uşa soţiei sale.

— Mersi, mormăi Deborah, înşfăcând poşeta şi azvârlindu-şi picioarele afară, după care se ridică de pe scaunul maşinii.

Steven închise uşa, o luă de mână pe Deborah şi se îndreptară spre intrarea la carnaval.

*  *  *

Abia când se apropiară de un zombi care lua banii şi dădea bilete în formă de mâini retezate, Steven reuşi să vadă cât de mare era carnavalul. Erau într-adevăr şase case, răsfirate în spatele gardului din plasă de sârmă şi scânduri. Fiecare avea, se pare, o altă denumire. Din locul în care stătea, Steven nu putea desluşi toate denumirile caselor, însă vedea: Măcelăria, Casa cu zombi, Casa celor o mie de oglinzi şi Hai la circ! Steven vedea acoperişurile celorlalte două case, dar nu şi panourile cu denumirile lor.

După ce un grup de adolescenţi din faţa lor plătiră zombiului şi îşi luară biletele, Steven o trase de mână pe Deborah până în dreptul chioşcului  de bilete.

Zombiul nu vorbea, doar arăta cu degetul înspre afişul mare de deasupra. Pe afiş era preţul de 6 dolari de persoană pentru intrarea la carnaval.

Steven îşi scoase portofelul triplu-pliat din buzunarul de la spate, îl deschise şi îi dădu mortului o bancnotă de douăzeci de dolari. Tipul scorojit luă banii, îi dădu lui Steven restul, apoi la fiecare câte un bilet în formă de mână. Le făcu semn să intre şi apoi se ocupă de următorul cuplu din rând.

După câţiva paşi, ajunseră la un tip îmbrăcat în cowboy. Acesta purta blugi spălăciţi, o cămaşă bej şi cravată bolo, o vestă din piele maro şi cizme de cowboy. Era pictat în gri şi negru pe faţă, iar la gât avea un ştreang. Evident, se presupunea că tipul era unul dintre nefericiţii spânzuraţi pentru cine ştie ce nelegiuire.

Steven şi Deborah îi dădură biletele cowboyului, acesta le rupse cu vârful degetelor şi le înapoie cotorul.

— Sper s-aveţi o seară turbată, oameni buni. Înainte de plecare, nu uitaţi să profitaţi de cupoanele de reducere de pe spatele biletului ăluia.

Steven încuviinţă şi îi zâmbi omului, iar Deborah îi aruncă acestuia un zâmbet şovăitor.

Trecură printr-o poartă şi intrară pe teritoriul Carnavalului Groazei.

*  *  *

După ce-au trecut prin Măcelărie şi Casa cu zombi, Steven şi Deborah se îndreptară spre un chioşc cu gustări, comandară două porţii de nachos cu brânză şi suc dietetic. Se plimbară puţin până găsisă o masă de picnic liberă, dar într-un final văzură una şi se grăbiră să stea jos.

Dezamăgit de primele două case, Steven oftă şi muşcă din nacho-ul scăldat în brânză. Avea un gust minunat. Mai luă un nacho—se asigură că şi acesta are un boţ mare de brânză pe el—şi-l vârî în gură. Apoi luă o înghiţitură de suc şi se uită la Deborah, care se holba la el.

— Ce.

— Ştii naibii bine ce, Steven.

— Nu, nu ştiu, că altfel n-aş fi întrebat, Deborah.

— Locul ăsta e ca dracu. Primele două case au fost cam naşpa, nu crezi? Ne pierdem naibii vremea pe-aici. Mai bine-aş fi lucrat ceva în seara asta de vineri, să mai aduc nişte bani în casă.

Iar banii, îşi spuse Steven.

— Adică, pe bune, continuă Deborah, chiar ţi-au plăcut chestiile alea?

— Nu ştiu… şi eu cred că au fost cam naşpa, dar dacă tot am plătit pentru toate, eu zic să le vedem. Dracu’ ştie… poate că celelalte sunt mai ca lumea. N-o să ştim până nu le vedem.

— Fabulos, mormăi Deborah, luând o înghiţitură din sucul ei.

După câteva minute, Steven îşi termină de mâncat nachos-urile cu brânză şi aruncă ambalajul de plastic gol într-un tomberon aflat lângă masa la care stăteau. Mai luă o înghiţitură de suc, duse mâna la buzunarul din spate şi scoase cotorul biletului în formă de mână retezată.

Pe o parte a biletului era desenată o mână tăiată. Fusese retezată la încheietură şi avea două oase care ieşeau pe la capăt. Avea culoarea pielii moarte, putrezite, cu vinişoare roşii şi albastre. Arăta destul de cioturoasă. Steven mai luă o înghiţitură de suc şi întoarse mâna pe cealaltă parte.

Aşa cum le spusese cowboy-ul, pe spate era un cupon de reducere pentru o altă vizită la Carnavalul Groazei şi cincizeci de cenţi reducere la orice băutură.  Lui Steven îi păru rău că nu văzuse cuponul mai devreme, înainte de a comanda de la chioşcul de gustări, dar ar fi făcut economie de numai un dolar, aşa că nu prea îi păsă.

Steven vru să pună biletul la loc în buzunar, când observă nişte litere mici tipărite pe degetul mijlociu al mânii. Deşi calea de acces la carnaval fusese bine luminată, locul din interior era întunecos, aşa că nu putu să descifreze scrisul.

Îi spuse lui Deborah că merge până la toaleta portabilă şi se scuză. Ei nu părea să-i pese şi îi răspunse cu un mârâit.

Merse până la chioşcul cu gustări de unde cumpăraseră nachos-urile şi sucurile, şi acolo putu să vadă mai bine scrisul, la lumina ce venea dinăuntru.

— Sperăm că v-au plăcut cele şase case ale groazei. Totuşi, dacă vreţi o sperietură adevărată, veniţi s-o vizitaţi pe cea de-a şaptea. Nu vă spunem unde e, dar dac-o găsiţi, o să merite tot efortul, citi Steven în şoaptă cuvintele.

După ce citi cuvintele cu litere mici de pe spatele mâinii retezate, Steven îndesă biletul înapoi în buzunarul din spate, merse până la una dintre toaletele portabile, urină şi apoi se întoarse lângă Deborah, la masa de picnic. Când sosi, Deborah tocmai îşi terminase sucul şi-l arunca în tomberon.

— Eşti gata? întrebă Steven.

— Aşa se pare. Să terminăm odată, cât mai repede. Bine?

— Haide, draga mea… nu fi aşa. Cine ştie, poate restul e mai distractiv.

— Cum spui tu. Idiotule.

Cam atâta îi fu de ajuns lui Steven să audă ca să-l facă să caute şi cea de-a şaptea casă. Trebuia doar să se gândească cum s-o convingă pe Deborah să-l ajute s-o caute după ce vor fi terminat de văzut şi celelalte patru case.

*  *  *

Pe când terminaseră de trecut prin Casa celor o mie de oglinzi, Hai la circ! şi celelalte două case pe care Steven nu putuse să le vadă de la intrare—Ro-Mo şi Orientul Mijlociu—se făcu ora unsprezece.

Aşa cum scria pe afişul pe care Steven îl rupsese de pe stâlp mai devreme în acea zi, carnavalul se închidea la 11:11, aşa că nu prea mai aveau timp să caute şi să viziteze cea de-a şaptea casă.

Steven fu dezamăgit, şi se gândi nici să nu-i pomenească lui Deborah de ea, când o văzu arzând de nerăbdare să se întoarcă pe drumul prăfuit şi să scape dracu’ de aglomeraţie.

Pe drumul către poarta pe care intraseră mai devreme, la începutul serii, trebuiră să se ferească în toate părţile ca să nu se ciocnească de zombi, vârcolaci, vampiri şi tot felul de maniaci ce purtau o multitudine de cuţite, topoare, lanţuri şi alte asemenea. Mai erau şi hoardele de oameni care ieşeau din case şi care plecau de la chioşcurile cu gustări. Duceau cu ei ultimele porţii de gustări vândute la carnaval. Steven se gândi s-o întrebe pe Deborah dacă vrea să mai cumpere suc, dar decise să n-o facă. N-avea chef de altă ceartă cu nevastă-sa. Mai ales că aveau de mers înapoi acasă în aceeaşi maşină.

Tocmai când se gândea la drumul în tăcere către casă, un bărbat rotofei cu părul roşu apăru în faţa lor. Steven se uita în jos şi aproape că se ciocni de el, dar se opri la timp.

Omul ce stătea în faţa lor avea cam doi metri, lejer peste o sută patruzeci de kile şi un păr sârmos şi roşu pe creştetul capului (Steven nu putea spune dacă era natural aşa, sau fusese vopsit în culoarea sângelui). Părea îmbrăcat ca un fermier. Purta o cămaşă din flanelă, salopetă verde-închis, cizme de cauciuc şi o pălărie John Deer, înclinată puţin într-o parte.

Când omul începu să vorbească, Steven simţi duhoarea de alcool din respiraţia acestuia. Nu mai ştia dacă vreunul dintre chioşcurile de gustări vindea bere sau altă băutură alcoolică, dar nici nu le cercetase prea atent, într-adevăr.

Steven o privi pe Deborah, care se încruntase la faţă de parcă înghiţise căcat, apoi iar la tipul corpolent.

— Vă salut, oameni buni. V-a plăcut la carnavalul nostru? întrebă el.

— Ăă, da. Mulţumim, se bâlbâi Steven.

Deborah nu spuse nimic.

— Unde vă grăbiţi, oameni buni… mai sunt atâtea de văzut… undeva în spate.

Undeva în spate? se întrebă Steven.

— D-le, noi voiam de fapt să plecăm către casă. În plus, ştiam că la carnaval se închide la 11:11, spuse Deborah.

— Aşa-i, aşa-i.

— Atunci cum să nu ne grăbim, că e deja unşpe şi cinci? se răsti Deborah.

Omul se uită la Steven şi îi făcu cu ochiul. Steven nu prea îşi dădu seama de ce, dar avea o bănuială mare. Omul voia s-o convingă pe soţia lui să viziteze cea de-a şaptea casă.

Succes.

Steven avea şi ideea ciudată, uitându-se la om, că acesta ştia că el voise să viziteze cea de-a şaptea casă, dar nu-l lăsase soţia.

— Uşor, uşor, doamnă… nu vă ambalaţi. E destul timp şi pentru cea de-a şaptea Casă a Groazei.

— Ce tot vorbiţi, domnule… pe afişul de-afară scria clar că sunt doar şase case, nu şapte, iar cele şase au fost destul de naşpa, dacă pot să spun.

— Văd că aveţi una cam ţâfnoasă, domnule…, spuse grasul, privind către Steven.

Steven înălţa doar din umeri şi se uită înfrânt în jos.

— Ei, bine, uite ce e, continuă omul, eu sunt patronul acestui carnaval şi o să vă arăt personal cea de-a şaptea casă… gratis, desigur. Vă garantez c-o să vă distraţi ca niciodată.

— Steven! se răsti Deborah. Spune-i ţărănoiului ăstuia să ne lase în pace ca să putem pleca.

Steven îşi ridică privirea din pământ, se uită la om, apoi la soţia lui şi spuse:

— Ştii, Deborah, tipul are dreptate. Am putea să vedem şi ce e cu casa asta, a şaptea. Cine ştie, poate că e mişto.

— Numai tu te poţi lăsa influenţat de un ţărănoi care crede că gaura curului e o gaură în pământ…

— Ce tot spui, urlă Steven, tipul e îmbrăcat ca un fermier, aşa că sunt sigur că ştie unde e gaura…

— Nu asta am vrut să spun, ştii foarte bine. E timpul să plecăm, Steven. Am lăsat după tine când mi-ai cerut să vin şi am văzut tot ce era de văzut. Şase case, nu şapte… aşa că, e timpul să plecăm acasă, acum!

— Ştii ce, urlă Steven, du-te tu înainte şi aşteaptă în maşină, că eu mă duc să văd ce e cu casa asta a şaptea, iar după ce termin, vin şi eu.

— Ba nu, nu te duci. Dacă te scap din ochi, te faci mangă undeva cu tipul ăsta.  Vin cu tine, să văd eu că te porţi frumos.

— Cum doreşti, draga mea, răspunse Steven, făcându-i scurt cu ochiul noului său prieten.

*  *  *

Câteva ore mai târziu, Steven se întorcea acasă, la volanul Lexus-ului soţiei sale.

Înaintând de-a lungul drumului statal 53, Steven rememoră evenimentele care avuseseră loc în Casa a Şaptea.

*  *  *

Steven şi Deborah (fără tragere de inimă) îl urmaseră pe Billy, tipul cel gras, pe aleile carnavalului, apoi ieşiseră printr-o poartă în gardul din spate care înconjura atracţiile. După ce trecură de gard şi intrară în pădurea ce înconjura luminişul, rămăseseră singuri. Nu-i mai urmăreau nici creaturi, nici maniaci, de oricare-ar fi. Doar ei trei, păşind pe o cărare năpădită de buruieni, săpată printre chiparoşii şi stejarii înalţi. Steven nu remarcase până acum, dar pământul era umed, iar frunzele şi crengile fleşcăite de pe solul pădurii plescăiau sub mocasinii săi.

La scurt timp după ce intrară în pădure, dădură de o poiană mai mică decât cea în care fuseseră instalate cele şase case pe care le vizitaseră mai devreme.

După ce intraseră în poiana mică, Steven tot nu văzuse cea de-a şaptea casă. Era prea întuneric să vadă ceva, în afară de silueta lui Billy aflat la câţiva metri în faţă şi de umbra lui Deborah de lângă el. Măcar vedea ceva şi nu mergea de unul singur prin pădure. Doar gândul de a fi aici singur, cu Dumnezeu ştie cine sau ce rătăcind printre copaci, îi făcu piele rece de găină peste tot. Regreta că nu-şi luase pufoaica din maşină înainte să intre la carnaval.

Acum nu-i mai păsa de vremea rece, aflat la volanul Lexus-ului soţiei sale, cu căldura la maxim—se simţea destul de confortabil.

Steven se gândi apoi cum văzuse el pentru prima dată cea de-a şaptea casă. Dacă aşa voiai s-o numeşti.

*  *  *

Continuară prin poiană, apoi Steven o văzu, în cele din urmă. Se afla nu mai departe de cinci sau şase metri de ei. Se gândi că asta era casa a şaptea, căci oricum nu mai era nicio altă clădire în poiana în care stăteau. Nu că ar fi văzut şi alte case, la cât de întuneric era afară. Privind în sus, Steven nu reuşi să vadă nici luna, căci norii acopereau cerul.

*  *  *

Cabana însăşi era mică şi părăginită. Se afla între doi chiparoşi mari şi nu arăta c-ar fi fost locuită de mult timp. Nu era cu putinţă să fi fost şi ea instalată odată cu celelalte case, se gândi Steven, părea că există aici de ani de zile.

Cabana nu avea mai mult de trei metri pe trei, cu pereţi şubrezi din lemn şi un acoperiş din tablă ruginită. Uşa cabanei stătea puţin întredeschisă.

După ce trioul ajunse la uşa putrezită, Billy îşi întoarse capul spre Steven, îi făcu cu ochiul şi apoi îi trase o scatoalcă lui Deborah cu dosul palmei peste faţă.

Cu un mârâit şi o explozie de aer, Deborah se prăbuşi la pământ. Încercând să tragă aer la loc în trupul ei rănit, se adună covrig, cu genunchii îmbrăţişaţi la piept. Billy făcu doi paşi rapizi către ea şi îi aplică o lovitură fulgerătoare în spate. La impact, şira spinării se îndreptă şi trupul ei se răsfiră pe pământ. Billy se aplecă, o apucă de păr şi trase. Câteva smocuri de păr îi rămaseră în mână, dar nu-i păsa, trăgea şi mai tare.

Trăgea de Deborah înspre casa a şaptea.

Cea de-a Şaptea Casă a Groazei.

Unde numai un singur cuplu norocos avea bilet de intrare.

Acel cuplu norocos fusese, desigur, format din Deborah, cea târâtă de păr în casa întunecată, şi Steven, cel care stătea cu gura căscată la ceea ce se petrecuse în faţa lui. Sigur, voia să mai scape puţin de soţia sa, să nu-i mai spună tot timpul ce să facă, dar nu era sigur că se gândise şi la asta.

Îşi drese vocea.

— Ăă… Billy, e neapărată nevoie de toate astea.

— Ce tot spui, băiete…, răspunse bărbatul corpolent, trăgând trupul flasc al lui Deborah peste prag, înăuntrul cabanei luminată cu lumânări. Am crezut că asta vrei. Drace, te-am citit din priviri, Steven.

— Da, sigur. Însă…

— Niciun însă, băiete. Chestia asta e deja aranjată, gâfâi Billy. Mişcă-ţi curul încoace şi ajută-mă s-o pun pe soţia asta a ta drăguţă pe masa aia de colo ‘şa.

— Bine, mormăi Steven, trecând pragul căsuţei, aplecându-se şi apucând-o pe Deborah de glezne.

— Aşa, băiete. Număr până la trei. Unu, doi…

Cei doi bărbaţi ridicară trupul amorţit al lui Deborah pe masa instabilă, sprijinită de unul dintre pereţii casei. De cele patru colţuri ale sale atârnau lanţuri. Billy înşfăcă două dintre ele, prinse cătuşele pe încheieturile lui Deborah şi îi făcu semn din cap lui Steven să facă la fel cu gleznele.

Steven fixă cătuşele pe poziţie.

Apoi se uită la Billy, încuviinţă din cap (le-am fixat) şi se trase înapoi de lângă masă. Văzându-şi soţia, pe Deborah, pălmuită, lovită şi târâtă pe jos, Steven crezu că nu-i mai rezistă stomacul. Acum, că o vedea întinsă pe masă în linişte, într-o casă murdară, într-o pădure întunecoasă, Steven crezu că stomacul n-o să-i mai reziste deloc. Nu c-ar fi ştiut la ce urma să mai reziste de-acum încolo.

Billy scoase o cutie de scule de sub patul rabatabil, montat pe peretele îndepărtat, o puse pe masă lângă capul lui Deborah şi se uită la Steven.

— La ce te gândeşti acolo, Steven?

— La ce mă gândesc… la multe, să ştii. Unu la mână, habar n-am cum am ajuns aici. Doi la mână, ce naiba caut eu aici. Şi trei la mână, ce urmează?

— Păăi, ia să văd dacă pot să-ţi dau răspuns la întrebările alea ici ‘şa. Unu: tu şi soţia ta drăguţă, dar cârcotaşă, pe care-o vezi aici, aţi venit la carnavalul meu şi aţi fost norocoşii câştigători ai unei vizite speciale în casa numărul şapte. Ce dracu, numai un singur bilet avea scrisul ăla special pe spate, pe care l-ai citit lângă chioşcul cu gustări… şi da, înainte să întrebi, da, eu am fost cel care am urmărit care e persoana specială căreia i s-a dat biletul de către zombiul de la intrare. Aşa că ăsta trebuie să fie răspunsul tău. Doi: eşti aici la dorinţa ta. Am văzut în ochii tăi cum soţia îţi controlează viaţa. Nici măcar n-am avut nevoie să mi-o spui în cuvinte. Ce dracu, am ştiut-o doar când v-am văzut plimbându-vă prin carnaval şi după cum vorbea cu tine, sau cu mine, de altfel.  Şi trei: în ceea ce priveşte ce se va întâmpla mai departe, asta depinde numai de tine, Steven.

— Numai de mine, răspunse Steven, şi o cută de încruntare îi apăru pe frunte.

— Da, de tine, Steven. Totul depinde de cum vrei să arate restul vieţii tale. Ce dracu, vrei să ţi se spună tot timpul ce să faci sau vrei să trăieşti o viaţă de om liber şi să faci ce naiba vrei tu, zi de zi, ceas de ceas.

Chibzuind la spusele lui Billy, Steven îşi întoarse brusc capul la auzul gemetelor ce veneau dinspre soţia sa. Nu era expert, dar din ce auzea şi vedea, părea că soţia lui îşi recăpăta cunoştinţa. Îşi întoarse iar capul spre Billy, care se îndrepta acum spre soţia lui neputincioasă de pe masă.

— În fine, continuă Billy, trebuie să te hotărăşti… ce gen de personaj crezi că i-ar place ei să devină.

— Ăă… personaj?

— Haide, Steven, revino-ţi. N-ai văzut toţi actorii ăia ai mei peste tot la Carnaval?

— Ba da, nu puteam să-i ratez şi dac-aş fi vrut.

— Păi, asta e…

— Tot nu m-am prins, Billy.

— La dracu, băiete… O s-o transform într-unul dintre personajele mele. După care mă va urma din oraş în oraş, spectacol după spectacol, iar ca bonus pentru tine, vei scăpa de ea.

— Stai puţin. Cum Dumnezeu e posibil aşa ceva?

— Încă n-ai văzut nimic, Steven. Oi fi crezut tu că alea şase case de groază au fost naşpa, dar te aşteaptă o trataţie pe cinste în noaptea asta. Nimeni n-a văzut vreodată cea de-a Şaptea Casă a Groazei, ce dracu, am creat-o doar acu’ câţiva ani. În mod normal, mă asigur că zombiul de la intrare dă biletul unei tinere sau unui tip neînsurat, cu faţă de tâmpit, dacă mă-nţelegi, unul care să nu-i ducă dorul nimeni… dar când v-am văzut, tu şi soţia, mi-am dat seama că eşti nefericit. Am ştiut, atunci şi acolo, că trebuie să te ajut. De aceea, atunci când zombiul dădea bilete la cei din faţa voastră şi voi eraţi ocupaţi cu privitul la casele pe care urma să le vizitaţi, am fugit la el şi i-am spus să-ţi dea biletul ţie. Apoi, am tulit-o şi m-am ascuns până când aţi intrat. V-am urmărit pe amândoi peste tot prin Carnaval şi v-am oprit când mi s-a părut că vreţi să vă întoarceţi acasă.

— Dumnezeule mare, bâigui Steven.

— În fine, acum ai ocazia. Vrei să fii un tip neînsurat şi să te bucuri de restul pensiei sau vrei ca o soţie să-ţi dea ordine cum să pliveşti şi să plantezi legume în grădină?

— Cum ai…

— Oh, Steven, băiete… am trecut şi eu prin asta… mi s-a întâmplat… ştiu exact de unde vii. Am mai văzut genul ăsta de nevastă, de multe ori. De aia vreau să te ajut.

Billy se aplecă brusc, scoase un ciocan din cutia de scule, îl ridică deasupra capului, îl coborî şi izbi craniul lui Deborah.

Se auziră cu putere o bufnitură şi un pocnet.

Steven îşi întoarse capul într-o parte şi vomită pe podeaua murdară a casei.

După câteva minute de care avu nevoie să-şi vină în fire, Steven îşi şterse lacrimile de la ochi şi se uită la soţia sa.

Era moartă.

Craniul îi era crăpat de tot deasupra ochiului stâng, iar sângele roşu îi curgea din linia părului în jos pe faţă şi pe masa pe care era întinsă. Din fericire, avea ochii închişi, nu deschişi, care să se uite la Steven cu acea privire distinctivă de mort.

Steven trase aer în plămâni, scuipă pe jos ca să dea afară şi ultimele urme de vomă din gură, apoi se îndreptă spre Billy, aplecat deasupra soţiei sale moarte. Chiar dacă murise de moarte chinuitoare, soţia arăta liniştită. Mai liniştită de cum o văzuse Steven de ani de zile. Duse erau zilele când ea alerga de la birou la orele dimineţii, duse erau grijile ei constante despre bani, dusă era infatuarea pentru grădina ei de legume din spatele casei şi duse erau zilele în care-i spunea lui Steven ce să facă cu timpul său liber.

Dusă.

Pe veci.

Un foşnet îl scoase pe Steven din gândurile sale şi privi înspre Billy, care scormonea prin cutia de scule.

— Acum ce mai cauţi? se bâlbâi Steven.

— Un elixir care-o va face pe soţia ta să devină a mea.

— Hî?

— Păăi, trebuie s-o aduc înapoi, să lucreze pentru mine şi pentru carnavalul meu ambulant al groazei, nu?

— Da, aşa cred. Însă…

— Nicio grijă, băiete. Vreau doar să-mi spui personajul ei de groază favorit şi elixirul va face restul.

Steven se gândi o clipă şi mormăi:

— I-au plăcut întotdeauna filmele alea cu vampiri, parcă.

— Atunci asta va fi.

Billy luă o sticluţă cu lichid galben din cutia de scule, îi scoase dopul şi întinse mâna deasupra feţei lui Deborah. Îi apucă falca, îi deschise gura şi începu să-i toarne lichidul în jos pe gât.

Aproape tot lichidul intră în gură, iar restul curse pe obraz şi apoi pe masa din lemn.

După ce se uită cu gura căscată preţ de câteva secunde la cele ce se petreceau în faţa sa, Steven văzu că bălticica de lichid din gura lui Deborah începu să facă vălurele. Imediat apărură mici bulbuci la suprafaţă, şi lichidul galben începu să se retragă. Steven ştia că e imposibil ca morţii să înghită, dar asta se întâmpla, chiar în faţa lui.

După câteva secunde, lichidul galben dispăru.

Billy întinse mâna şi închise gura lui Deborah.

— Ăă… şi-acuma ce se întâmplă…

— Aşteaptă ş-ai să vezi, Steven.

Steven sări înapoi de spaimă când văzu că trupul mort al soţiei sale începu să mişte. Zvâcnea şi se răsucea încolo şi încoace. Se scutură şi sări de pe masă.

Apoi ochii ei se deschiseră brusc.

Odată cu reîncarnarea, culoarea lor se făcuse din albastru ameţitor, roşu intens. Îi amintea lui Steven de culoarea sângelui.

Apoi şi gura i se deschise brusc.

Steven văzu că incisivii ei de om obişnuit se transformaseră în colţi. De pe vârfurile lor ascuţite picura salivă.

Deborah scoase un ţipăt care aducea mai mult cu un urlet de animal înfometat. Vru să se repeadă la Steven, dar lanţurile de la încheieturi şi glezne o ţinură pe loc.

Cu fiori pe şira spinării, Steven sări înapoi de groaza soţiei sale.

Fosta lui soţie, moartă acum câteva minute, acum vie, transformată în vampir.

— Nicio grijă, spuse Billy, punând o mână pe pieptul lui Deborah. Nu-ţi va mai face rău niciodată.

— Şi chiar că vrea să-mi facă rău, din ce văd.

— Poţi s-o condamni?

— Cred că nu. E de necrezut.

— Ba s-o crezi, Steven. Tu eşti om liber de-acum… eu mi-am găsit un vampir nou şi frumos care să întărească rândurile carnavalului meu… toată lumea e fericită.

— Cred că ai dreptate.

— Poţi pleca acum. Ţi-ai terminat treaba. Bucură-te de restul vieţii tale, Steven.

Acestea fiind zise, Steven îi zâmbise cam cu jumătate de gură soţiei sale, se întoarse şi ieşi din cea de-a şaptea casă a groazei.

Viaţa lui nu va mai fi la fel, ştia asta.

Va fi mai bună.

Sigur, regreta într-un fel că nebunul ăla de Billy îi omorâse soţia şi o transformase în vampir, dar măcar n-avea să-l mai bată la cap.

Era de-acum în grija altuia.

Putea acum să se bucure de pensie aşa cum dorea.

*  *  *

La volanul Lexus-ului, îndepărtându-se de Carnavalul Groazei, îşi aminti cum îşi îndesase cuponul în formă de mână retezată în buzunarul din spate după ce citise rândurile de pe dos.

La semafor, pe roşu, se aplecă puţin în faţă, întinse mâna la spate şi scoase cuponul din pantaloni. Apoi aprinse plafoniera. Strălucirea îl orbi la început, apoi ochii i se obişnuiră cu lumina. Privind în jos, întoarse biletul fioros şi scană dosul cartonaşului.

Cupoanele de reducere cu cincizeci de cenţi pentru suc şi gustare şi pentru oferta de anul viitor la carnaval erau tot acolo, dar rândurile de-a lungul degetului mijlociu dispăruseră.

Îl întoarse iar şi iar, încercând să găsească scrisul, dar nu putu.

Nu mai era, şi odată cu el, îşi pierdu şi minţile.

Apăsă acceleraţia, întoarse în intersecţie şi îi dădu talpă. Cauciucurile maşinii de lux ţipară şi motorul mugi. Ceva nu era în regulă, trebuia să se întoarcă la oţelăria veche şi să vorbească cu Billy, proprietarul carnavalului, să afle ce se întâmplă.

După cincisprezece minute, ieşi de pe drumul statal 53 şi intră pe drumul de ţară cu făgaşe. Torţele care indicau drumul spre carnaval nu mai erau. Nu se mai auzeau nici ţipetele fanilor care intrau sau ieşeau din casele groazei. Văzu că dispăruseră şi casele, când trecu peste creasta dealului mare, în poiana în care acestea fuseseră instalate cu puţin timp în urmă.

Steven scoase un urlet, dar nu mai era nimeni prin preajmă să-l audă.

*

Traducere din limba engleză de Dan BUTUZA

Copyright © 2014, Ty Schwamberger