Unii spun că lumea este rânduită doar într-un anume fel. Că, bunăoară, fiinţele de basm n-au existat niciodată şi că numai mintea puţină a oamenilor din acele vremuri a zămislit legende acolo unde înţelepţii de azi văd legi statornice.
Alţii, dimpotrivă, socotesc că lumea este aşa cum o vedem. Că magia, zeii şi alte asemenea dispar cu încetul doar pentru că nu mai credem în ele. Că lumea lor se-ndepărtează de a noastră, nemaigăsindu-şi locul, şi doar câte un suflet mai curat se pricepe a găsi din nou calea către acele meleaguri.
Dacă o fi aşa, ori altminteri, fiecare crede după cum voieşte. Şi dacă va fi să ia în seamă povestea ce urmează, bine. Iar dacă nu, asemenea.
Demult de tot, pe vremea când oamenii nu măsurau timpul după felul nostru, ci se călăuzeau după alte lucruri, de ei ştiute, ţările erau multe şi mărunte, ca frunzele căzute toamna dintr-un copac. Dacă era să străbaţi cu pasul drumul de la una la alta, soarele răsărea şi apunea de multe ori. Şi nici asta nu era atât de simplu, căci multe primejdii îi pândeau călătorii nepregătiţi! Sau, după ce ajungeau cu multă trudă la malul vreunei mări întinse de la o zare la alta, ori la poalele unui munte înălţat până la ceruri, se găsea câte cineva să spună că a auzit el, de la nu-ştiu-cine, că ar fi oameni asemenea lor şi dincolo, pe malul ori la poalele celelalte, nevăzute. Şi o viaţă de om nu era îndeajuns pentru a ajunge în tot locul şi a vedea toate popoarele ce-şi duceau veacul.
Printre multele ţări despre care s-a aflat de la călători, neguţători, ori poate chiar de la vreun om-poveste, se găsea una cu obiceiuri tare ciudate. Căci oamenii aceia nu credeau că viaţa însemna o simplă pogorâre pe pământ, între o naştere şi o moarte, ci că fiecare suflet se-ntrupa de nenumărate ori, cătând a învăţa asta şi ailaltă, după nişte legi greu de înţeles de către omul de rând. Şi că, dacă în viaţă un om avea parte de ajutor, acesta venea neîndoios de la faptele bune săvârşite în altă viaţă către unul sau altul. Iar dacă viaţa-i sta-mpotrivă şi-l lovea, musai dădea socoteală pentru oareşce lucruri netrebnice şi neajunsuri pricinuite altădată.
Iar oamenii, când nu mai puteau duce greutăţile ce-i apăsau, plecau către vreunul din templele ce împânzeau ţinutul. Acolo, călugări învăţaţi le desluşeau cui şi ce rău îi făcuseră, de li se-ntorcea acum înapoi. Pasămite, ceea ce omul săvârşea nu venea-napoi la fel, ci îndoit ori poate înzecit, după cum fusese fapta, ca să bage bine la cap şi să nu mai calce altădată pe alături. Şi, dumiriţi despre cât de scârbavnici fuseseră în alte vieţi, oamenii se-ntorceau la casele lor. Unii se-mpăcau cu soarta şi cătau să-şi ducă plata mai departe, fără a mai greşi, întru folosul vieţilor viitoare. Alţii, mai pătrunşi de învăţătură, luau drumul pocăinţei, cercând a pune în talgerul balanţei cât mai multe fapte bune, spălând cât se putea din ruşinea trecută. Iar alţii se-nfuriau pe nedreptatea de a plăti acum ce se făcuse în altă viaţă, zicând că nu se cădea să fie tras omul la răspundere în felul acesta, ci că fiecare ar fi trebuit să dea socoteală în timpul vieţii, tot aşa cum rău-platnicul era adus în faţa judelui, iară nu copiii copiilor săi. Ba chiar, de multe ori, deveneau mai pricinoşi faţă de aceia către care aflaseră că le greşiseră altcândva, socotindu-i vinovaţi de ce pătimeau. Iar asta se adăuga la povara lor, întru pedeapsa vieţii viitoare.
Fireşte că, dacă omul avea parte de un trai uşor şi toate i se aranjau după voie, nu-i dădea ghes inima să plece prin locuri neumblate ca să afle cui i-a făcut un bine. Dar lucrurile nu rămâneau ascunse, căci mereu se găseau rude ori vecini invidioşi, dornici să afle ce anume se-ntâmplase şi de ce omul cu pricina – pe care nu-l vedeau osebit faţă de ei în nicio privinţă – era aşa binecuvântat de zei. Şi tare se mai bucurau când asceţii le arătau că, la o vreme, aveau să ajungă la soroc fapte mai netrebnice, iar binele urma să ia sfârşit. Atunci, vecinii ori rudele pricinoase se-ntorceau acasă mulţumite şi, ori de câte ori cineva lăuda traiul îmbelşugat al respectivului, zâmbeau misterios:
– Să stăm să mai vedem, ziceau ele.
Iar când năpasta lovea, clătinau din cap, grăind ca nişte înţelepţi:
– Nimeni nu-i fără de păcat…
Ei bine – ca s-ajungem la rostul poveştii noastre – în ţara aceea trăia un anume Pargat. La vârsta însurătorii, se duse în faţa părinţilor săi, ce tocmai discutau aprins despre fata ce i-o găsiseră de soţie.
– Tată, mamă, vreau să vă vorbesc! spuse el.
– Foarte bine! se bucurară aceştia, crezând că băiatul venise să vadă despre cununie.
Mulţumirea lor pieri îndată ce auziră ce avea de zis.
– Eu vreau să plec în lume…
– Cum, unde?
– Socot că nu merită să trăim aşa. Vreau să văd ce pot face ca să nu mai pătimesc de pe urma vieţilor anterioare.
– Dar, dragul mamei, aşa e datul lumii, nu putem schimba asta!
– Şi ce facem cu fata promisă ţie? întrebă şi tatăl, mai preocupat de cele lumeşti.
– Aishani are doar patru ani! Mai are încă vreme să crească şi, până atunci, îmi doresc să…
– Băiete, aici nu-i după cum îţi doreşti tu! Ce vor spune părinţii fetei când vor afla că tu ai plecat de acasă, ca un pierde-vară?
– Şi de ce să pleci? încercă mama să îndulcească lucrurile. Ce lucru rău ţi se putea întâmpla la vârsta ta de te-a îndemnat să te gândeşti la aşa ceva? Eşti încă tânăr, viaţa e frumoasă…
– Pun pariu că e de vină călugărul ăla rătăcitor! bombăni încruntat tatăl. Ştiam eu că nu trebuie să te las pe lângă el, să-ţi împuie capul cu prostii.
– Mamă, tată, nu înţelegeţi! Da, sunt încă tânăr, iar viaţa a fost bună cu mine. Dar de-mi voi întemeia o familie, n-ar fi mai bine să am grijă să n-atrag asupra ei năpasta vieţilor mele trecute? Pentru că atunci nu voi mai suferi doar eu, ci soţia şi copiii deopotrivă!
Pasămite, călugărul-rătăcitor îl învăţase cu dibăcie ce cuvinte să ticluiască încât să-i îmbuneze pe ai lui. Căci, orişicât ar fi fost împotriva alegerii acesteia, părinţii trebuiau să recunoască faptul că vorbele lui Pargat vădeau înţelepciune. Cum nu găsiră de îndată ce să spună ca să întoarcă lucrurile, tânărul se duse la ei, îi îmbrăţişă cu drag, apoi îşi luă în spinare straiţa pregătită de cu seară şi ieşi pe uşa casei. Şi, până se dezmeticiră ei, băiatul deja se făcuse nevăzut după un cot al drumului.
Pentru ca gura lumii să nu le-njosească numele, tatăl lui Pargat merse-ntr-un suflet la viitorul cuscru şi-l lăudă pentru că urma să aibă un ginere atât de înţelept. Deşi nu-i căzu prea bine, acesta-i ţinu isonul, mândrindu-se pe mai departe tuturor celor din sat că Aishani avea să capete drept soţ un om de ispravă. Cât despre când avea să se întâmple asta – sau dacă avea să se întâmple vreodată – nici unii, nici ceilalţi nu ziseră nimica, ci doar se rugară zeilor ca băiatului să-i vină mintea la cap cât mai repede, iar lucrurile să se aranjeze după cum era mai bine.
Scăpat de povara care nu-i dădea pace de vreme bună, tânărul întinse pasul şi, la ceas de seară, se afla deja la o răscruce mai puţin umblată. Acolo-şi dăduse întâlnire cu Manipura, călugărul-rătăcitor, între pereţii găuriţi ai unui hambar părăsit.
– A fost mai uşor decât mă aşteptam, răsuflă uşurat Pargat în timp ce se aşeza pe o mână de paie putrede.
– Când omul alege să-şi urmeze soarta, toate i se pun pe potrivă! recită Manipura din vorbele de duh de care nu ducea niciodată lipsă şi-i încântau auzul mai tânărului său tovarăş.
– Şi-acum, încotro?
– Noaptea e un sfetnic bun. S-o lăsăm pe ea să ne călăuzească paşii.
A doua zi, dis-de-dimineaţă, când se trezi, Pargat văzu aplecat asupra lui chipul călugărului, tot numai zâmbet.
– Am visat-o azi-noapte pe Zeiţa cu Zece Braţe spunându-mi să te duc la ea.
– Şi asta ce-nseamnă?
– Că trebuie să mergem către miazănoapte, până la templul dărâmat, zidit la facerea lumii întru cinstirea ei.
Băiatul n-avea habar despre templul cu pricina, dar se-ncredea în Manipura. Se ridică sprinten de pe paie, se întinse şi grăi:
– Să mergem, dar!
Primele zile trecură destul de uşor. Vremea se arăta frumoasă, timpul musonilor era încă departe, iar merindele luate de Pargat în boccea se dovedeau îndestulătoare, căci călugărul îl învăţa să-şi hrănească trupul cu măsură şi să se ocupe mai abitir de spirit.
Dar iată că, într-o zi, pe la chindie, întâlniră un om amărât nevoie mare. Stătea pe o piatră de hotar şi plângea în pumni.
– Au ce-ai păţit, om bun? întrebă Pargat, milos din fire.
– Iaca, ce să păţesc, păcatele mele? Pârdalnicele de fiare sălbatice mi-au călcat ogorul şi-au împrăştiat toată recolta… Cu ce-o să mai hrănesc eu gurile de-acasă?
– Lasă, nu te necăji, îl linişti Manipura. Acolo unde zeii iau pe-o parte, pun pe alta. Îi făcu semn lui Pargat să-i dea bocceaua, apoi i-o întinse sărmanului: Uite, ţine! De la noi mai puţin, de la zei mai mult!
Chipul omului se lumină, de parcă în faţa lui se întinseseră cele mai bogate bucate, iară nu o mână de mâncare, bună cel mult să stâmpere foamea plozilor săi pentru o zi sau două.
– Să vă dea zeii sănătate, că v-aţi făcut pomană cu un nepricopsit ca mine!
Vesel nevoie mare, luă bocceaua subsuoară şi porni cu pas vioi peste ogorul răvăşit de fiare. Când se îndepărtă îndeajuns încât să nu-i mai audă, Pargat îl dojeni pe călugăr:
– Pentru ce i-ai dat toate merindele noastre? Lui n-o să-i ajungă nicio pe-o măsea, iar într-o zi ori două ai lui vor flămânzi la fel de straşnic. În schimb, nouă ne-ar mai fi ajuns destulă vreme…
– O zi în plus înseamnă mult, răspunse Manipura. Întreabă despre asta orice bătrân aflat la asfinţitul vieţii. Poate mâine se va-ndura altcineva de el şi tot aşa, până pământul i-o da alte roade. Cât despre noi, n-avea grijă! Odată ce Zeiţa ne-a chemat la ea, ne va veghea. Ba, mai bine, bucură-te că, prin fapta asta bună, ai mai spălat din soarta ce-ţi apasă umerii din vieţile de demult!
Pargat se-nvoi, căci oricum nu mai avea ce face. În ziua următoare, merseră mai departe. La marginea drumului, găsiră câteva roşcove căzute din coşul cine-ştie-cărui om..
– Ei, ce ţi-am spus? se veseli călugărul, împărţind bucatele cu tovarăşul său.
Câteva zile mai târziu, ajunseră la poalele munţilor. De acolo începea jungla deasă, care pentru unii era rod de spaime şi poveşti înfricoşătoare, iar pentru alţii izvor de pilde şi învăţături de la animale înţelepte şi eroi din vechime. În buza ei dădură peste o femeie zdrenţăroasă, îngreunată de lacrimi.
– Ce te-a găsit, mătuşă? întrebă Pargat. Pentru ce pricină boceşti?
– Iaca, Baba s-a-mbolnăvit de friguri şi nu ne-nvrednicim să-l facem bine… Am adunat scoarţă de copac de i-am făcut fierturi de leac, da’ e degeaba dacă n-avem cu ce-l acoperi să-i ţie cald, până-şi vine-n fire. Se stinge sub ochii noştri.
– N-aţi cercat a prinde un animal, să-i jupiţi blana?
Femeia îşi puse palma peste gură, acoperindu-şi un icnet de groază.
– Dar cum, păcatele mele, să facem una ca asta? Noi suntem juruiţi să nu vătămăm vreo fiinţă ce umblă pe pământ în aer sau sub apă! De ce rosteşti aşa vorbe? Vrei să se abată blestemul pe capul nostru? N-avem şi-aşa destule de dus?
Pargat se pierdu cu firea, neştiind cum să-şi ceară iertăciune. Manipura îi sări în ajutor, dându-şi jos haina de pe el şi îndemnându-l şi pe el să facă asemenea. Luat pe nepregătite şi încă buimac, tânărul făcu aşa cum i se ceruse, iar călugărul îi întinse femeii straiele:
– Ia! N-or fi ele prea bune, dar i-or ţine cât de cât cald bătrânului vostru!
Femeia le primi şi făcut temele adânci, până la pământ.
– Să vă dea zeii sănătate, iar sufletele ce sălăşuiesc pe lumea asta şi cea de dincolo să vă călăuzească paşii!
Se-ndepărtă de ei în graba mare, ca să-i aducă alinare moşului ei, în timp ce călătorii rămaseră în mijlocul drumului, cu nimic altceva pe ei decât o legătură în jurul şoldurilor.
– Acu’ cred c-ai mers cam departe, se scărpină Pargat în creştetul capului. Am rămas goi şi avem de intrat în pădure, să urcăm pe coasta muntelui. Socot că hainele ne-ar fi apărat cât de cât …
– N-ai grijă! dădu din mână călugărul. Zeiţa cu Zece Braţe ne va ocroti. Mai bine bucură-te că, prin fapta aiasta, ai mai îndulcit din păcatele vieţilor tale.
Şi plecă mai departe, iar tânărul, neavând ce altceva să facă, îl urmă. Hălăduiră o vreme pe potecile pădurii, după semne ştiute numai de Manipura. Când şi când, mai găseau pomi cu roade potrivite. Cât despre frig, nu îndurară pe-atât cât se temea băiatul, căci erau mulţi copaci bătrâni, cu trunchiul gros găunos, în care cei doi se puteau adăposti în nopţile reci, înghesuiţi unul într-altul.
Din fericire, meleagurile acelea fiind puţin umblate, soarta nu le mai scoase în cale niciun alt suflet năspăstuit. Altfel, cine ştie ce năzdrăvănie ar mai fi scornit călugărul cerşetor? Aşa însă, mergând după puteri pe cărări abrupte, trecând peste culmi semeţe, dădură într-o dimineaţă înrourată peste o vale aşezată frumos în căldarea dintre trei versanţi. De cum o zăriră, înainte de a începe coborâşul, lui Pargat i se lipi de suflet. Razele matinale abia atingeau locul, strecurându-se cu greu prin pasul pe care tocmai răzbătuseră cei doi călători. Sub mângâierea lor, locurile căpătaseră un aer de poveste, precum în frescele templelor străvechi.
Pe măsură ce ziua creştea, iar Pargat şi Manipura scoborau către fundul văii, lucrurile nu mai arătau întocmai ca la început. Vegetaţia sălbatică se învolbura în tot locul, aţinând adesea calea pe cărarea pierdută sub paşii oamenilor. Iar templul era, aşa cum îi spunea şi numele, doar o ruină. Nu-i vorbă că, judecând după grosimea coloanelor ce-i ţinuseră cu mândrie acoperământul pe vremuri, părea să fi fost ceva în faţa căruia lăcaşele mai noi se arătau nevolnice. Acum însă, nu se vedea mai mult decât o amestecătură de pietre prăvălite, acoperind intrările şi făcând loc altora noi, greu accesibile şi presărate cu nenumărate pericole. Căci în camerele goale îşi găsiseră sălaş fiare sălbatice, mârâind din umbră. Iar acolo unde sălile rămăseseră dezgolite, şerpi veninoşi se scăldau în lumina caldă a amiezii. Cât despre vârfurile ce se ridicau asemenea unor colţi dintre ruine, acolo sălăşuiau maimuţe gălăgioase, turbate de sosirea vizitatorilor.
Tânărul începu să şovăie. Dar, fie că-l văzu pe Manipura neclintit în liniştea sa, fie că se gândi că ar fi fost păcat de drumul bătut cu atâta greutate ca să renunţe tocmai atunci, îşi luă inima-n dinţi şi-l urmă în burta arătării de piatră ce-şi dormea somnul de veci.
Nu mică îi fu mirarea să vadă că, odată trecuţi de zidul exterior prin tuneluri străjuite de sculpturi funeste, ajunseră într-o curte mică, deschisă către o aripă dischisită a construcţiei. O mână de oameni robotea de zor, care măturând, care ducând coşuri cu mâncare, ori reparând câte ceva la zidărie. Ba chiar – cocoţaţi în locuri greu accesibile – Pargat zări asceţi ce meditau în pace, de parcă nu-i pândea primejdia fiarelor sălbatice.
– Nu judeca prin mintea cioplită acasă, îl preveni Manipura. Acolo unde omul respectă natura ce i-a dat viaţă, zeii au grijă să-i ofere adăpost şi să-l apere de cele rele.
Îl călăuzi prin curte, trecând printre călugării care nici nu se sinchisiră de sosirea lor, şi-l trecu prin poarta templului cel mic. Dincolo de aceasta se afla o sală mare, înaltă cum tânărul nu mai văzuse vreuna până atunci. Iar acolo, drept în mijloc, trona statuia gigantică a Zeiţei cu Zece Braţe.
Manipura îl îndemnă să se prosterneze la picioarele ei. Rostiră o rugă lungă, acompaniaţi de răpăitul continuu al unei tobe mici mânuite de un călugăr bătrân şi orb. Când litania luă sfârşit, călugărul cerşetor îl duse pe Pargat în faţa acestuia.
– Prea-înaltule, ţi-am adus un suflet să-i oferi călăuzire!
– Plea-olbule, puteai zice! hârâi învăţătorul, arătându-şi gura ştirbă. Şi-apoi, eu nu călăuzesc, ci omol sufletele!
Îşi molfăia buzele, amuzat, fără a săvârşi mişcarea micuţei tobe, făcând bilele legate cu sfoară s-o lovească pe o parte şi pe cealaltă.
– Asta şi voieşte, se plecă Manipura. S-a săturat de deşertăciune. Vrea să-şi vadă vieţile şi să-şi cureţe mizeriile pe care le duce în spatele ăstui trup vremelnic…
– I-auzi! se minună bătrânul. Şi de ce l-ai adus tocmai la mine? Sunt atâtea temple pe faţa lumii, că n-avea decât să calce plagul unuia şi-al fi fost îndlumat.
– Prea-înaltule, în vis mi s-a arătat Zeiţa cu Zece Braţe. Am socotit că e lucrare grea, căci ea e aici încă de la facerea lumii.
Sprâncenele de deasupra ochilor orbi se arcuiră mirate.
– Chial aşa! Povală glea duce-n spate, în cazul ista! Şi-i musai să pulcedem glabnic la tleabă, alminteli cine ştie ce năpastă se va abate pe capul lui! Îi întinse lui Pargat toba, fără a conteni să bată la ea: Ia-o pân-aduc cele de cuviinţă! Da’ ai glijă, câtă vleme soalele e pe ce, tlebuie să sune fălă oplile!
Tânărul luă toba şi se aşeză în locul călugărului, bătând cu grijă.
– Vezi că te-am adus unde trebuie? îi făcu Manipura cu ochiul. N-avea grijă, cât îl vezi de nevolnic, gurul ista ţine-n spate templul de zeci de ani! Şi e tare priceput când vine vorba de spălarea vieţilor de demult. Îl bătu pe coapsă: Te las acum în grija lui. Mă bucur tare că ni s-au întâlnit drumurile în astă viaţă şi, deşi mi-ar plăcea să ne mai revedem, mai tare mi-aş dori să ştiu că n-o vom mai face, căci tu-ţi vei fi spălat întreg destinul aici, în templul ista!
– Mulţumesc de poveţe şi de ajutor, spuse Pargat din suflet. Dacă n-ai fi apărut în viaţa mea, grea soartă m-aştepta…
Îl urmări cu privirea cum se depărta, atent să nu contenească sunetul tobei. Aşteptă răbdător întoarcerea maestrului orb şi, când mâna dreaptă îi amorţi, o schimbă. Cum vremea trecea şi moşul nici gând să-şi facă apariţia, începu să se îngrijoreze. Căta cu atenţie spre deshizătura uşii, doar-doar s-o ivi cineva pe care să-l întrebe ce se petrecea şi să-l trimită după guru. Dar ziua trecu şi nimeni nu-şi petrecu paşii prin sala ceea. Pe la ceasul chindiei, începu să se bucure pentru că mai avea puţin şi putea lăsa jos toba, să pornească el însuşi în căutarea celuilalt. Dar, după ce noaptea ascunse totul sub pătura ei, lăsând în urmă doar urletele spăimoase ale fiarelor, căzu într-un somn adânc chiar acolo unde stătea.
Se trezi speriat în zori, atunci când sunetul lung şi profund al unui clopot reverberă în cele mai ascunse cotloane ale templului dărâmat. Era tot singur în încăpere, dar, peste noapte, cineva aşezase în faţa sa un bol cu terci şi unul cu apă, din care ospătau de zor şoareci şi şobolani. Când îl văzură mişcându-se pe lespedea pe care dormise, animalele o zbughiră în ascunzătorile lor. Cum prima geană de lumină părea a-şi face loc prin crăpătura uşii, Pargat reluă îndeletnicirea pe care i-o încredinţase bătrânul maestru, ospătându-se în acelaşi timp din resturile rămase în bol.
Trecură aşa mai multe zile, în care singura companie a tânărului fură rozătoarele şi toba pe care-o învârtea cu tot mai multă dibăcie în mână. Dacă n-ar fi fost încrederea nutrită în înţelepciunea lui Manipura şi dorinţa arzătoare de a curăţa povara vieţilor de demult, ar fi aruncat instrumentul încă de când îi înţelepeniseră întâia dată braţele şi ar fi plecat unde ar fi văzut cu ochii. Aşa, se gândea că întârzierea învăţătorului se datora fără tăgadă greutăţii de a găsi de unde să apuce firul vieţii lui – căci nu spusese însuşi el că era tare încurcat, de vreme ce însăşi Zeiţa cu Zece Braţe îi arătase calea într-acolo?
Pierduse şirul zilelor când, în sfârşit, bătrânul veni la el. Răstimp, lui Pargat îi crescuseră părul, barba şi unghiile, iar trupul îi era plin de bube de la scârna în care stătea. Cât priveşte nerăbdarea de a afla ce avea de făcut, se mai ostoise, iar mintea amorţise atentă la ce avea de făcut – să rotească toba de la răsărit la asfinţit şi să se înfrupte din bolurile primite peste noapte, pe care le-mpărţea binevoitor cu şoarecii şi şobolanii ce umblau deja fără fereală în jurul său.
– Ei, da lăbdătol te-ai dovedit a fi! Vlednic tale! îl lăudă gurul. Mă-ntleb numai: dacă ai văzut că nu mai vin, de ce n-ai plecat să mă cauţi?
– Mi-ai spus să grijesc de toba asta, rosti tânărul cu greutate după atâta nevorbire. Să nu se-oprească până cade noaptea.
– I-adevărat! Da’ n-am spus că nu poţi să te lidici de-aici.
Pargat clipi surprins. Mintea amorţită se trezi aşa cum o făcea pe vremuri, când palma tătâne-su i se abătea peste ţeastă pentru cine ştie ce nerozie de-o făcuse.
– Acum, eu unul, mă bucul că a venit aici cineva aşa destoinic, lăbdătol şi plin de smelenie. Da’ tu al tlebui să iei aminte la limitele pe cale singul ţi le pui, clezând c-aşai datul! Cum te numeşti, băiete?
– Pargat.
– Vezi? Gleşeşti ialăşi. Căci ce înseamnă ist nume al tău, decât o pecete vlemelnică pusă-n astă viaţă?
– Altul nu ştiu…
– Dal de-aici tlebuie să polneşti, îi atrase atenţia călugărul. Aşa glăiesc sclielile stlăvechi, ial ele nu gleşesc.
Aşa se face că, în vremea care urmă, tânărul se dedică cu devoţiune aflării adevăratului său nume. Deveni unul dintre călugării templului, împărţindu-şi ziua între muncile obişnuite şi meditaţie, sub călăuzirea bătrânului cel ştirb. Ani trecură pe nesimţite în acel colţ de lume. Maestrul muri şi un altul îi luă locul. Cât despre Pargat, acesta deveni un adult în toată firea, însă nicicum – oricâtă străduinţă puse în munca sa – nu-şi află numele. De la o vreme, îşi făcu obiceiul de a urca pe cea mai înaltă turlă a templului, acolo unde-şi făceau veacul maimuţele cele gălăgioase. De acolo, scruta culmile ce încojurau valea, întrebându-se ce se petrecea dincolo, în lumea largă pe care o lăsase în urmă.
Când porni pe panta bătrâneţii, cu greutăţile şi nevoinţele ei, nu-i mai dădu mâna să se caţere. Se stinse încetul cu încetul, măcinat de tristeţe pentru că lăsase o viaţă, cu bucuriile şi greutăţile ei, pentru un ţel pe care se dovedise nevrednic să-l atingă. În ceasul ultim, gurul – al treilea de când călcase pe acele meleaguri – veni să-i asculte ultimele cuvinte.
– Mi-am irosit viaţa, se plânse Pargat. N-am fost nici om vrednic în lumea largă, nici n-am găsit numele meu, ca să pot începe a-mi curăţa povara vieţilor dinainte…
– Ai făcut mai multe decât înainte să te naşti în trupul acesta, îl linişti învăţătorul.
– Şi totuşi… unde am greşit? De ce n-am putut să-l aflu?
– Nu este un lucru uşor. Dacă vieţile tale dinainte au fost pline de rele, esenţa spiritului tău zace acum ascunsă în bezna de nepătruns. Chiar de-ar fi la o aruncătură de băţ de tine, n-ai fi în stare s-o vezi. Dar viaţa de acum te-a apropiat de ea, asta e sigur.
– Ce-aş fi putut face mai mult?
– Să nu-ţi pierzi şirul gândurilor cătând la cele ce-ar fi putut fi, răspunse maestrul. Devotat ai fost, căci alminteri n-ai fi rămas aici o viaţă-ntreagă. Dar mintea ta trăia în două lumi – aceasta şi aceea, arătă el spre culmi.
– Arjuna şi-a găsit numele, şi-i venit pe când eu deja băteam la uşile bătrâneţii…
– Întocmai! Dar e infirm. Pentru el, viaţa de acolo n-ar fi adus decât suferinţă. Pe când aici, i se oferea totul. Şi-atunci, a putut să se bucure în tihnă şi să-şi găsească locul de plecare pe calea cea adevărată.
– Atunci aş vrea ca, de-ar fi să mă nasc iarăşi, să fiu infirm, spuse Pargat înainte de a-şi da ultima suflare.
Şi precum dori, aşa se împlini. Pargat se-ntrupă din nou, de data aceasta într-o familie tare nevoiaşă, ce se căznea să-şi ducă traiul de pe o zi pe alta trimiţându-şi plozii ba să lucreze cu ziua, ba să şterpelească de ici ori de colo, ba să cerşească de la oamenii cu inimă miloasă. Bhishma – căci acesta era numele sub care era cunoscut în viaţa aceea Pargat – se vădi o povară în primele zile, cu picioarele sale mici şi strâmbe. Mai apoi, după ce începu să se târască de-a buşilea, ai lui îl puseră să ceară de pomană în piaţa din faţa templului, socotind că oamenii dornici să-şi spele din păcate în faţa zeilor aveau să se-ndure de o fiinţă atât de nevolnică.
Nu-i vorbă că erau şi dintr-aceia ce socoteau aducătoare de ghinion vederea unei creaturi aşa respingătoare, şi-l alungau pe Bhishma cu lovituri de picior şi retevei. Bietul copil primea cum putea atât pomana, cât şi bătaia, fie că arşiţa soarelui îi ardea creştetul, ori ploile ce cădeau zile în şir îl udau până la piele. Pentru ai lui, era bun doar cât le aducea ceva acasă. Dacă ar fi murit, ar fi socotit asta o îndurare din partea zeilor, căci îi scăpau să hrănească o gură ce avea să le fie mereu povară.
Câtă vreme crescu, Bhishma se uită întâi cu jind la copiii ce alergau în jurul lui, hârjonindu-se. Ar fi vrut şi el să li se alăture, dacă picioarele nu i-ar fi fost aşa neputincioase. Apoi, când văzu că unii aveau familii ce-i iubeau, se întristă. Când mai crescu şi băgă de seamă că băieţii şi fetele îşi aruncau ocheade şi se-nsoţeau câte doi, trăgându-se deoparte de restul, se-nciudă şi inima-i fu cuprinsă de amărăciune.
– Blestemată fie viaţa asta care mi-a fost dată doar în bătaie de joc! murmura uneori când se pitea să se culce într-un ungher murdar al casei, culcat pe o mână de paie râncede. De ce-o mai am, dacă nu mă pot folosi de ea?
Într-una din zile, un învăţat îşi făcu pomană de el şi, alături de un ban de aramă şi un colţ de pâine mucegăită, îi spuse că trebuia să fie vesel, nu trist.
– Cine ştie câte nelegiuiri ai săvârşit în alte vieţi! Bucură-te că plata lor stă numai în aste două picioare bolnave şi-n sărăcie! Alţii au pătimit mult mai rău de-atât.
Bhishma auzise şi el despre-ntrupări, dar nu se gândise până atunci că nevolnicia lui se putea trage de-acolo. Întâi, socoti că era nedrept să tragă ponoase acum pentru ce făcuse altcândva. Apoi, firea-l îndemnă să cate în neputinţa lui un pas spre izbăvire. Căci – nu-i aşa? – dacă pătimea în viaţa aceea, însemna că avea s-o ducă mult mai bine în următoarea. Şi aşa, cu gândul acesta, soarta păru să devină mai uşor de îndurat.
Era-ntr-o zi călduroasă, cu puţină înaintea vremii musonilor, când în faţa lui se opri o femeie bătrână. Abia ieşise din templu, mirosea a iasomie şi se purta dreaptă, ca un om de familie înstărită.
– Azi noapte am visat că treceam printr-o mare nevoinţă, îi povesti ea lăsându-se pe vine în faţa lui. Că n-aveam de mâncare pentru familia mea. Şi că un călător s-a milostivit de noi şi nu ne-a lăsat să murim de foame. Când l-am întrebat ce i-aş putea da drept plată, mi-a zis să mă duc la primul suflet pe care mi-or cădea ochii când ies din templu şi să-i dau ce-mi cere.
Bietului tânăr îi era foame şi-i era gândul la fructele şi lipiile duse zi de zi drept ofrandă. I-ar fi dat lui ghes burta să ceară măcar să guste din ele, dar chibzui că nu se cădea să irosească o ocazie ca aceea. Spuse cu glas temător:
– Dacă tot m-au pus zeii să plătesc pentru faptele-mi de demult, mi-aş dori să merg într-un templu şi să mă muncesc să fac mai multe întru spălarea păcatelor.
Femeia se miră, căci nu se aşteptase ca un suflet aşa nenorocit să aibă dorinţe aşa evlavioase. Dar se bucură în sinea ei că putea să ajute în astă privinţă. Când aflară una ca asta, părinţii lui Bhishma începură să se jeluiască, zicând că le lua cel mai mare sprijin şi nu se-nvoiră să-l lase să plece decât după ce femeia le plăti trei galbeni – o avere pentru unii ca ei.
Şi uite-aşa se face că femeia cea miloasă îşi puse slujitorii de-l duseră pe Bhishma într-un templu aflat la malul mării, păstorit de Zeul cel Şchiop, apărătorul infirmilor. Mult se mai bucură tânărul să vadă că acolo era tratat asemeni oricărei făpturi. Nu căta cinstire şi preţuire, ci doar să nu apară mai prejos în ochii celorlalţi. Cu ochii în lacrimi, mulţumi zeilor pentru că-l binecuvântaseră şi se aplecă cu multă osârdie asupra sorţii sale.
Infirm cum era, alţi călugări îi spălau trupul şi-i aduceau de mâncare, ba chiar se-ngrijeau să cureţe locul după el. Pentru a-şi aduce prinosul la viaţa de acolo, Bhishma învăţă să împletească din flori coroniţe pentru ofrandele aduse la altar, bucuros că putea fi de folos.
Anii trecură, oameni aflaţi în căutarea adevărului veniră, iar mulţi dintre ei se întoarseră la cele lumeşti, socotind că viaţa ceea stearpă nu era pentru ei. Cât despre Bhishma, viaţa adevărată nu putea însemna altceva decât trăia acolo. După câţiva ani, i se revelă numele din viaţa dinainte – Pargat. Apoi – uneori după câteva luni, alteori după nevoinţe de mai mulţi ani – păşi înapoi pe firul vieţilor sale, fie în trup de bărbat, fie de femeie, până ajunse la numele cel dintâi.
Împăcat cu sine şi înţelept, pe când se afla pe patul de moarte, se gândi cum ar fi putut să nu piardă în viaţa ce va să vină virtuţile adunate în aceea. Căci, după cum spunea şi maestrul, abia de făcuse un pas pe cale, iar în noul trup avea să vină cu mintea neîntinată de amintiri.
– A fi servitor ar fi un pas înţelept, spuse gurul. Lăsând mândria la o parte pentru a fi pe placul altuia, ajutându-l în ce are trebuinţă, te pregăteşti bine pentru greutăţile mai mari ce vor veni mai încolo pe cale.
– Atunci înseamnă că femeile sunt mai câştigate ca noi, căci traiul le pune mereu în slujba celorlalţi – fie ei părinţi, soţi sau copii…
Zicând acestea, se stinse din viaţa aceea. Iar în cea de după, se întrupă după cum socotise. Căpătă numele de Vaijayanti şi se dovedi, încă de mică, o fată bună la suflet şi iubitoare de semeni. Pe când avea abia opt ani, tatăl ei muri, iar mama se văzu nevoită s-o mărite degrabă, ca să scape de o gură în plus în casă. Strunită de o soacră haină, ce nu pregeta s-o bată pentru a o ajuta să-şi înveţe îndatoririle, se strădui să-i fie o soaţă bună băiatului cu zece ani mai mare. Primul copil îl făcu pe când avea abia treisprezece ani şi, până la douăzeci, avea deja o casă plină de plozi.
Soţul muri şi el pe meleaguri îndepărtate, după ce fusese luat cu arcanul la război. Vaijayanti se munci cum putu să-şi crească singură copiii, boscorodită de soacra care-i făcea viaţa un chin. Însă sufletele de copil din casă o ajutară să meargă mai departe, îndurând greutăţile.
Când făcea mâncare – o oală cu apă tulburată de cine-ştie-ce grăunţe sau frunze găsite şi aruncate în ea – întotdeauna punea deoparte un bol pentru cei ce ştia că n-aveau ce pune pe limbă. De veneau ploile înainte de vreme, mereu lăsa vreun suflet oropsit să-şi găsească adăpost într-un colţ umed al casei, răbdând ocările mamei-soacre. Iar de afla de nevoinţa cuiva din sat, degrabă îşi lăsa lucrul şi mergea să-l ajute.
De copii avu şi n-avu parte. Unul se stinse de foc la maţe, altul se înecă în râu, pe unul îl mâncară fiarele sălbatice, un altul păţi precum tătâne-su. Abia doi ajunseră la vârsta potrivită să se-nsoţească cu altcineva. Şi, cum erau fete, urmară obiceiul şi plecară după familia cea nouă, lăsând-o pe Vaijayanti singură şi nevoiaşă.
Dar femeia le îndură pe toate, chiar dacă inima-i era îndurerată. Şi, după ce nu mai avu copii de grijit, întreg satul deveni casa ei. Pe toţi îi ajuta, după puterea şi priceprea ei, şi nu se supăra când câte unul mai viclean profita de bunătatea ei. Aşa i se duseră anii, gârbovind-o de spate, albindu-i părul, încreţindu-i faţa şi uscându-i mâinile. Iar într-o zi, aproape de ceasul din urmă, o femeie plină de bube se înfăţişă la uşa casei ei, cerşind o gură de apă. Pasămite, mai cercase şi pe la alţii, dar o izgoniseră, temători să nu ia oareşce boleşniţe de la ea.
Însă Vaijayanti avea inima miloasă şi pe dată umplu un bol şi i-l dădu să-şi stâmpere setea. După ce isprăvi, femeia îi mulţumi din suflet şi-i povesti despre un vis ce-l avusese în noaptea dinainte.
– Se făcea, zise ea, că eram la mare nevoie de nişte veşminte, pentru o treabă ce nu suferea amânare. Şi iaca un suflet bun mi-a ieşit în cale şi mi-a dat hainele de pe el, rămânând aşa cum l-a făcut mama lui. Iar eu m-am dus degrabă să fac ce-aveam şi, când m-am întors să-l răsplătesc pe binefăcătorul meu, ia-l de unde nu-i. Şi tare m-am mai întristat în vis că n-am fost vrednică a-l mulţumi. Dis-de-dimineaţă când m-am trezit, a trecut pe lângă culcuşul meu un călugăr-rătăcitor. Şi-odată s-a uitat la mine cu ochii ce-i scăpărau scântei şi mi-a zis: „Ce cauţi tu e-n satul dinainte-ţi! Mergi şi cere apă de băut; şi care-ţi va stâmpăra setea, acela-i omul de-l cauţi!”
Vaijayanti îşi duse palmele la gură când auzi o asemenea ispravă.
– Vai, păcatele mele, da’ cum să crezi că io aş fi făcut năzbâtia de-ai visat-o?
– Drept să spui, nu ştiu. Că pare-mi-se că binefăcătorul din vis era bărbat, pe când tu eşti femeie. Dar se zice că sufletele nu-s nici de parte bărbătească, nici femeiască, iar trupurile în care vieţuim vremelnic sunt doar amăgiri. Însă eu vreau să mă ţin de ce mi s-a arătat în vis. Însă sunt o femeie sărmană, precum vezi. N-am de niciunele. În afară de asta, spuse ea şi scoase de sub haina peticită o statuetă mică. De când mă ştiu o port cu mine şi mi-a alinat sufletul în vremuri de restrişte. Aşa cum tu mi-ai dat veşmânt pentru trup în vis, aşa voiesc eu să-ţi dau veşmânt pentru suflet.
Degeaba se-mpotrivi Vaijayanti, spunând că nu se cădea să primească un dar aşa nepreţuit pentru o plată din vis. Femeia nu se lăsă înduplecată şi, când văzu că n-avea cu cine se-nţelege, lăsă statueta în pragul casei şi o zbughi pe drum. Şi, chiar bolnavă cum se afla, fiind mai tânără şi mai în putere ca Vaijayanti cea bătrână, aceasta din urmă nu reuşi s-o mai prindă din urmă.
Şi astfel, în ultimele clipe ale vieţii sale, baba avu mângâiere de la statueta ce fusese cândva albastră şi arăta pe unul dintre nenumăraţii zei şi zeiţe ale căror nume nu le ştia. Şi muri împăcată, gândindu-se că tare i-ar fi plăcut să aibă o viaţă pe care s-o poată dedica slujirii zeilor.
Şi precum îşi dori, aşa i se împlini în viaţa următoare. Apăru pe lume ca rod al unei iubiri necugetate, între doi tineri ce nu puteau fi împreună. Tatăl dădu bir cu fugiţii, iar mama, ca să scape de ruşine, luă pruncul născut fără ştirea altora, îl puse într-un coşuleţ şi-l lăsă la poarta unei mănăstiri. Iar primele voci pe care le ştiu micuţul, primele feţe pe care le află, fură ale călugărilor acelei mănăstiri. Iar ei îi puseră numele Bhagwan.
Băiatul crescu printre ei, vădind încă de mic vădi aplecare înspre cele sfinte. Când avea zece ani, deja îşi aflase numele cel dintâi, iar maestrul găsi cu cale să-i arate calea către primenirea vieţilor purtate cu el. Îi ceru să postească şi să mediteze vreme de multe zile, apoi – după ce socoti că se curăţase îndeajuns – îl duse în sala sacră. Acolo, Bhagwan luă vasele ritualice, împrăştiind pe pardoseală nisipul colorat ce le umplea. Apoi se aşezară amândoi, iar guru îi desluşit tainele formelor născute pe jos.
Bhagwan află, bunăoară, că într-una dintre vieţile de demult îl apucase turbarea geloziei şi dăduse foc colibei celei ce-i fermecase bărbatul. Dar pălălaia se-ntinsese cu repeziciune în jur şi întreg satul se aprinsese. Multe suflete muriseră atunci arse, iar cele scăpate cu viaţă îşi pierduseră întreaga agoniseală.
– Faţă de acesta, acesta şi acesta ţi-ai plătit deja datoria, îi arătă învăţătorul cu degetul urmele care luau forme de flori. Iar către aceştia zece mai ai doar puţin.
Află apoi că în altă viaţă fusese în slujba unui cotropitor setos de sânge şi curmase ori schilodise multe vieţi. Pentru unele dintre păcatele cu pricina plătise când se aflase în alte trupuri – ba pierzându-şi un ochi, ba rămânând fără cei dragi şi-n multe alte feluri. Şi aşa, vreme de multe zile şi multe nopţi, cei doi descâlciră firul încurcat al vieţilor copilului – cu cele rele şi cu cele bune. Iar la sfârşit, când le adună pe cele ce le mai avea de plătit, lui Bhagwan i se umplură ochii de lacrimi.
– Nu-mi ajunge o viaţă de om să-ndrept tot răul ce l-am făcut…
– Da şi nu. Aşa cum printr-o scăpărare nebunească de amnar ai ars un sat întreg, tot aşa poţi, printr-o faptă măreaţă, să ajuţi o mulţime de oameni. Nu te gândi cât ai de muncă, ci socoate că fiecare pas te aduce mai aproape de izbăvire.
Bhagwan i-a ascultat sfatul. Îşi luă rasa de călugăr rătăcitor şi plecă prin lume, să spele cele făcute cu rea-voinţă, ori poate din neştiinţă. Le plăti şi celor ce, pe când era Pargat, îi fuseseră părinţi şi soţie juruită. Căci mama îi murise de dor, că nu se mai întorsese, iar tatăl de inimă rea, că-l făcuse de ruşine în sat. Cât despre Aishani, îndurase stigmatul de a fi fost părăsită şi nu-i mai fuse dat să aibă parte de vreun soţ, ci să fie roabă toată viaţa. Iar tânărul îi ajută pe cei în care se-ntrupaseră acum, fără ca ei să ştie cine şi de ce le schimbase soarta.
De la o vreme, zeii rânduiră să ajungă pe tron un rege înţelept, care căta bunăstarea supuşilor săi. Cum lui Bhagwan – ajuns acum la treizeci de primăveri – îi mersese deja vestea, trimise după el să vină la palat, luându-l drept sfetnic. Şi-aşa se face că bărbatul găsi cum să fericească dintr-o dată mulţimi de oameni cu faptele sale. Iar întreg poporul îl ţinea la mare cinste, văzând în el un sfânt fără pereche.
Pe când mai avea doar câţiva paşi de străbătut din viaţa aceasta şi din şirul întrupărilor, sufletul său mai era umbrit de un singur regret. Căci, văzând atâta puhoi de oameni cu durerile şi căutările lor, îşi dăduse seama că doar puţini dintre ei aveau să găsească vreodată calea spre eliberare. Iar cei mai mulţi urmau să rătăcească la nesfârşit dintr-un trup în altul, încâlcindu-şi tot mai mult firele destinului, iar străduinţa prea mare avea să le sece voinţa. Şi-n ultimele sale clipe se rugă plin de smerenie şi osârdie zeilor, spunându-le aşa:
– Faceţi-vă rogu-vă milă de sufletele astea osândite! Căci jocul aista e prea greu pentru ele. Şi lăsaţi pe fiecare ca, înainte de-ntrupare, să aleagă de vrea să meargă pe calea asta ori pe alta. Iar cei ce-s mulţumiţi să treacă dintr-un trup în altul, aşa să rămână. Iar alţii, de vor să se sfârşească tot dintr-o dată, judecaţi-i după faptele lor când le vine vremea. Dar fiţi miloşi şi-atuncea, nu-i osândiţi pe vecie. De vor să plătească în lumea drepţilor, acolo s-o facă. Dar de s-or răzgândi, cerând să vie din nou în astă lume, lăsaţi-i-napoi pe astă cale.
Şi cum sufletul său era liber, pe potriva slavei zeilor, aceştia se-ndurară. Şi precum dori el, aşa se împlini.
