Într-o noapte care era exact așa cum ar fi trebuit să fie o noapte, profundă și la fel de lucioasă ca pietrele de obsidian din bijuteriile vrăjitoarelor, o femeie trecu în grabă, aproape fugind, în lungul străzii mărginită de gardul trainic al cimitirului. Ajunse până în dreptul porților contorsionate din fier forjat și se opri. Se uită în urmă, după care privi din nou înspre porți. Erau înalte, pe cât era de ridicat și zidul – poate chiar puțin peste. Cu țepi fini ca niște lame în vârfurile semețe ale barelor, dar care nu mai licureau în lumina efervescentă a lunii – fuseseră bătuți acolo cu prea mulți ani în urmă ca să mai facă asta. Însă nu-ți trebuia prea mult ca să pricepi c-ar fi putut rivaliza oricând cu ascuțișul unui cuțit, chiar și-n ciuda vechimii lor.
Se chinui să treacă printre zăbrele. La prima vedere, n-ar fi reușit asta nici măcar un copil de zece anișori, darămite ea. Totuși, din pricina faptului că feroneria era suficient de bătrână, să fi adunat vreo patru vieți de om în existența ei – dacă nu chiar cinci –, tot insistând să treacă, femeia descoperi un loc în care zăbrelele erau ușor curbate. Nu mult, ci uite atât de puțin! Numai bine pentru categoria muscă, în care, fără doar și poate, trupul sfoiegit al femeii se încadra. Cine, când sau ce anume îndoise fierul, nimeni nu cred c-ar fi putut să-și mai amintească vreodată. Dar, hei!, ce mai conta – important, fugara reușise să se strecoare.
Mult mai în spate, pe macadamul spălat de lumina amorțită a felinarelor și de ploaia proaspăt mântuită, se desena o siluetă. Tot creștea, pe măsură ce tălpile bocancilor cu întăritură de fier în bot, precum cei folosiți pe șantiere, pocneau pietrele. În metalul lucitor al încălțărilor dansa luna. O mărgea mică și rotundă, de-ai fi jurat că-i proaspăt scoasă dintr-o scoică. Însă luna cea adevărată privea nepăsătoare înspre lume, topind bumbacul nopții cam pe măsura unei farfurii de fel principal.
Femeia trecu printre zăbrele cu un geamăt scurt și adânc, ca și cum ar fi ridicat ceva prea greu. După care lunecă prin întuneric, zigzagând printre pietre funerare tocite și pâlcuri de verdeață înmulțite fără cusur. Se cuibări într-un ascunziș de ocazie – o lespede ciucită de apăsarea anilor și cele câteva sute de fire rebele de iederă care o năpădiseră –, încrucișându-și gleznele, cu umerii înguști și țepeni de emoție. Stătu o vreme să-și tragă suflul, apoi despică tulpinile încâlcite ale arbustului cu finețea specifică fricii. Își trecu vârful degetelor subțiri printre lăstarii contorsionați, cât să poată desluși poarta. Și, îndeosebi, ceea ce se găsea dincolo de ea.
Bărbatul cu bocanci întrerupse aliniamentul firesc a zăbrelelor, atunci când apăru în grabă. Ghicindu-i umbra, femeia scăpă un scâncet de spaimă. Stând locului, fără să lunece în nicio parte, nici nu puteai să crezi altceva, decât că omul acela înalt și solid auzise ceva, venind de după gard, ceva care aducea cu țipătul unui copil pierdut într-un somn neliniștit.
Pumnii lui zdraveni apucară fierul și începură să-l scuture. Numai că porțile fuseseră făcute să dureze. Nici măcar nu s-au clintit. Mai încercă bărbatul o dată, dar fără nicio izbândă. Făcu vreo doi pași și dispăru. Apoi… sunetul acela. Era noapte și era liniște și femeia îl putea distinge. Prea curat, râcâitul unei gheare din fier pe tencuială. La început un braț, urmat de un cap – bărbatul escaladând gardul. Și-apoi bușitura înfundată a bocancilor lovind pământul.
Femeia se îngropă și mai mult în vizuină. Poate or fi existat vreun fel de ascunzători prin lume, din cele fără sfârșit, dar, spre necazul ei, aceea nu era una dintre ele. Capătul era tot acolo unde-i era lipită spinarea.
Bărbatul mergea calculat pe alee, contrastând cu pietrele funerare și crucile care se înălțau din pământ. Era noapte, întunericul mânca detalii, iar omul se plimba furișat, ca o umbră plutitoare. fes marinăresc, care-i acoperea sprâncenele. Gulerul paltonului ridicat până sub vârful nasului. Apoi mai erau și ochii, pe care abia reușeai să-i distingi, și asta numai dacă te uitai prea bine: iscoditori, lucioși, lungi ca două linii din lumină.
Și avea un cuțit, bărbatul acela.
Nu puteai să pricepi în ce fel se scurgea lama. Dar acolo unde nu erau pete mari de rugină, zăboveau încă bucăți din lumina stelelor. Nu știai dacă era lung, dacă era lat sau dacă era la fel de ascuțit precum un brici. Nu, nu! De unde să poți să știi una ca asta? Dar ce puteai să știi, prea bine, n-arăta deloc prietenos. Bărbatul în negru, cu pumnul încordat peste plăselele cuțitului.
Înainta și mârâia, un sunet ca al unui animal prea concentrat ca să-și descopere prada. Și nici măcar nu se aștepta să audă ceea ce auzi: o voce caldă, dar fermă, care ar fi putut cânta un cântecel de leagăn sau, la nevoie, ar fi putut alunga un spirit infam.
— V-ați rătăcit, cumva, domnule?
Bărbatul cu bocanci era înalt, bine legat. Individul cu pălărie era și mai înalt și mai bine legat. Puțină lume găsise curajul să-l privească pe omul cu bocanci în ochi, în plină noapte, fără ca să se fi întâmplat ceva mult prea rău ca să mai poată fi povestit. Dar când se întoarse și-și ridică privirea înspre pietrele de hematit care zăceau drept ochi sub linia curbată a borului pălăriei, atunci bărbatul cu bocanci fu cel care simți un fior rece pe șira spatelui. Răspunse, cu voce greu cântărită:
— Am trăit cu senzația că s-a auzit ceva. Ca un strigăt de ajutor.
— În crucea nopții, într-un cimitir cu niște porți așa de mari, ferecate?
Bărbatul cu bocanci își trase mâna la spate, ca să nu se mai vadă cuțitul. Dar fierul era tot acolo, pumnul încleștat pe plăsele, doar-doar să fi fost nevoie de el.
— Cred că v-ați înșelat, domnule. Se prea poate să fi fost o bufniță. Păsările astea scot sunete înșelătoare.
— Poate, spuse searbăd bărbatul.
— Și totuși, dacă ați fi găsit pe cineva, ce-ați fi făcut? Să fi fost un bătrân, un copil sau mă rog!, cineva, care n-ar fi putut să sară gardul, așa cum ați procedat dumneavoastră. Ce-ați fi făcut?
— Probabil, am fi strigat după ajutor.
— Prea bine! Atunci cel care v-ar fi auzit primul aș fi fost eu.
— Ah! Să pricep că sunteți intendentul cimitirului?
Bărbatul cu pălărie scutură din cap: nici da, nici nu.
— Vă rog să mă urmați, spuse el.
Femeia îl privea atent pe ce-l ce-o urmărise. Pusese cuțitul la dos și vorbea, de unul singur, îngropat pe jumătate în firișoare fine din ceața nopții. Se ridicau din pământ, niște tentacule falsificate. A tot vorbit, o vreme, nu mult ci potrivit, apoi a pornit înspre gard.
Bărbatul cu pălărie ajunse în dreptul porții principale și luă o cheie mare dintr-un mănunchi zornăitor de chei. Deschise lacătul adormit, care scosese un sunet morocănos – ca și cum trecuseră o sută de ani de când fusese descuiat ultima dată –, și-apoi trase bucata de feronerie ruginită în lături. Un scârțâit specific balamalelor neunse.
— Vă rog, domnule! Vă doresc o noapte liniștită.
Bărbatul cu bocanci ar mai fi spus el ceva – orice –, dar ce să-i spui unui astfel de individ? El strânse mânerul cuțitului și poate la fel de tare-și strânsese și dinții. Cu ranchiună sau, de ce nu, cu spaimă. Însă cine să recunoască una ca asta?
Afară era noapte și era liniște, așa cum numai într-un cimitir putea să fie, iar el, bărbatul în negru, înalt, nu cutezase să folosească cuțitul. Trecut peste linia porții și fierul vechi, atent lucrat, pocnise sec, atunci când se închise în urma lui.
— Doar ca să știi, omule cu pălărie, a găsit el curajul să spună în cele din urmă, de după înfloritura ruginită. Din pricina dumitale a rămas un lucru neterminat.
Intendentul tăie linia curată a pălăriei, două degete lunecând lipite în lungul borului. Plus un surâs atârnat în colțul gurii.
– Nimic nu-i fără rost, domnul meu. În lumea asta sau în oricare alta.
Numai un pas – sau poate doi – mai făcuse bărbatul cu fes marinăresc, ș-apoi el tresări. O doamnă, în coasta lui – de altfel bine, de-ai fi-ndrăznit să-i spui domniță. Purta alb, nicidecum negru. Era bălaie, nicidecum brunetă. Crinolină dantelată, nicidecum robă. Zâmbise, dinți albi, curați, liniari. Poate puțin cam lungi, caninii. Ochi de-o frumusețe stranie. Și, deși arseseră în roșul focului făcut din lemn de coșciug, erau cuminți, cum numai pe la trei sau patru ani poți ca să-i vezi la o făptură.
— Caut pe cineva, i-a spus domnița. Pe cineva care simte o mare nevoie ca alții să-l placă și să-l admire. Care are tendința să fie critic față de el însuși. Care are niște vulnerabilități, dar este în linii mari capabil să le compenseze. Uneori are serioase îndoieli că a luat decizia potrivită sau c-a procedat corect. Și, nu în ultimul rând, care adoră vânătoarea. Se-ntâmplă cumva să știți pe cineva?
Domnița zâmbise bărbatului înalt, îmbrăcat în negru, care purta o pereche de bocanci cu fier în bot, așa cum se mai poartă pe șantiere. Un surâs cam bizar, ar fi putut să-i spună asta oricine, pe care omul n-a prea știut cum să-l asimileze. Dar numai pentru o secundă – or poate două. Pentru că nu existase vânător în lume care să nu înțeleagă – și deseori s-accepte – momentul în care vânătorul devenise vânat.
