O poveste despre succes

I. Eu, ratatul

Sunt un ratat. Am treizeci şi trei de ani şi, după toate regulile voastre, după toate cutumele şi limitările voastre sunt un ratat desăvârşit. Nu am o casă a mea, nu am maşină, nu am o familie, nu am carieră. Nu am nimic. Locuiesc cu chirie într-o garsonieră dezgustătoare, în mijlocul unui cartier infect. Nu am o iubită, nu am rude. Nu vorbesc cu nimeni. Doar scriu. Da, sunt cel mai mare scriitor de care nu ai auzit vreodată. Am scris o singură carte. Opera mea. Mi-am pus sufletul în ea. Mi-am topit inima într-un fişier text. Apoi mi-am lansat sufletul în cele patru zări. Am trimis spiritul meu sincer către editorii importanţi, către revistele de seamă, către toţi cei ce au de spus ceva în această lume. Mi-am încordat arcul şi am eliberat săgeţi din mine către ei, cei de lângă mine. Am aşteptat apoi cu sufletul la gură reacţia universului. Nu a existat răspuns. Nici unul.

Nu am renunţat. Am trimis iar şi iar, am strigat şi bătut la toate porţile. Au rămas închise, ca şi cum nici nu aş fi fost acolo.

În sufletul meu sunt un mare scriitor. În realitatea voastră sunt om de serviciu la câteva blocuri. Muncesc de dimineaţă până seara. Frec scările, dau cu mopul, arunc gunoiul. Lumea mă vede şi îmi spune bună ziua. Sau îmi face observaţie. Uneori primesc zâmbete îngăduitoare. Nimeni nu mă vede în fapt. Nimeni nu vorbeşte de fapt cu mine. Nu mă pot integra în lumea voastră. Sunt atât de departe de voi. Toţi cei ce mă privesc cu dispreţ, da, voi toţi v-aţi schimba expresia feţei dacă aţi afla că eu am fost exact ca voi şi că poate, există acest poate, am ajuns omul ce spăla podelele pe care călcaţi atât de importanţi doar fiindcă mi-am pierdut familia într-un accident de maşină, iar şocul a fost atât de mare încât m-a distrus şi nu am mai putut renaşte decât ca un ratat. Da, v-ar plăcea drama, nu-i aşa? Aţi schimba dispreţul cu mila, superioritatea cu simpatia, ignorând faptul că eu sunt acelaşi. Eu aş rămâne neschimbat, doar percepţia din privirea voastră tulbure s-ar schimba.

Nu am nici un prieten. Ajung acasă în fiecare seară şi scriu. Pun pe hârtie tot ce îmi trece în cap. Uneori îmi doresc atât de mult să pot vorbi cu cineva. Îmi imaginez că ea stă pe canapea şi mă ascultă. Nu ştiu cine este, femeie sau fetiţa, niciodată nu îşi arată chipul, din penumbră mă priveşte şi nu spune nimic. Îmi vărs singurătatea spre ea. Când termin, se ridică şi pleacă.

Scrisul e tot ce a mai rămas din mine. Mă pun la masă şi mâna îmi alunecă uşor peste coala de hârtie. Nu există ceva mai pur decât albul acela. Sufletul meu e format din linii şi cuvinte.


Copyright © 2014, Cristina Schek

Copyright © 2014, Cristina Schek


*

Merg pe stradă şi nu văd oamenii care trec pe lângă mine. Nu sunteţi altceva decât umbre. Nu aveţi suflet, sunteţi nepăsători. Cei mai mulţi dintre voi. Privesc în jur către cerşetorii care întind mâini în ploaie către mame şi copii, către bătrâni, către alţi oameni. Bărbaţii îşi ridică mai sus gulerele paltoanelor şi grăbesc pasul, femeile îşi trag copiii spre ele, bătrânii se uită şi pleacă mai departe. Mulţi nu dau nimic. Prea multe poveşti cu cerşetori bogaţi. Prea mult teatru. Prea multe bănuieli. Prea multă frică. Oare dacă aş întinde şi eu mâna şi aş cere puţină umanitate, aş primi ceva? Mi-ar dărui cineva din atenţia lui? Aş primi un grăunte de afecţiune? Nu cred, sunt mult mai mulţi bani decât suflet. Nimeni nu se dăruieşte cu adevărat. Toţi vor ceva în schimb.

*

Nu ştiu exact când am început să mă desprind dintre voi. Cred că în timpul şcolii. Din ce în ce mai puţini prieteni în jurul meu, apoi unul singur, cel mai bun prieten. Când s-a mutat la altă şcoală m-am înălţat uşor de la pământ şi am plutit deasupra voastră. Am privit în jos. Îmi căutam prietenul, dar nu mai era nimeni de găsit. Vedeam doar capete, toate la fel. Am coborât sub voi şi mi-am înălţat privirea. Nimic altceva decât tălpi uniforme. Am avut de ales. Am rămas suspendat între voi şi neant. Nu mă pot coborî între voi, nu mă pot înălţa spre voi. Eu sunt aici, voi altundeva. Câteodată îmi e dor de tot ceea ce reprezentaţi. Câteodată vă vreau înapoi, dar nu mai ştiu drumul.

Stau şi eu în ploaie, cu alţi cerşetori. Întind mâna spre tine. Nu mă priveşti.

*

O perioadă v-am ţinut în palmă.

Viaţa mea a fost fericită.

Vă priveam şi mă priveaţi.

Eraţi acolo pentru mine.

Eraţi totul pentru mine.

II. Eu, învingătorul

Sunt un învingător. Am treizeci şi trei de ani şi, după toate regulile voastre, după toate cutumele şi limitările voastre sunt învingătorul perfect.

Sunt cel mai mare scriitor roman în viaţă. Sau măcar cel mai cunoscut. Primul care a vândut peste un milion de cărţi în România. Câştigător al Nobelului pentru literatură. Tradus în patruzeci şi două de ţări. Cartea mea a primit premiul IMPAC Dublin şi a fost number one best seller New York Times timp de două luni. Am vândut peste o sută de milioane de exemplare în toată lumea.

Sunt cel mai bun. Nimic nu îmi mai stă în cale. Am dărâmat toate zidurile, am călcat peste toate mentalităţile şi m-am ridicat mai sus ca voi toţi.

Sunt asaltat de oameni. Ziarişti, fani, colegi, oameni obişnuiţi, voi toţi râvniţi să mă cunoaşteţi, să vorbiţi cu mine, să mă atingeţi, să aflaţi povestea mea. Pentru voi nu sunt un simplu om. Sunt un campion, un exponat, o idee. Ceva care vă face să simţiţi bine în pielea voastră. Cineva care vă spune că şi voi puteţi. Că oricine poate. Acum mă doriţi. La început nu m-a vrut nimeni.

Da, sunt cel mai mare scriitor de care ai auzit.

*

Am scris o singură carte. Opera mea. Mi-am pus sufletul în ea. Mi-am topit inima într-un fişier word. Apoi mi-am lansat sufletul în cele patru zări. Am trimis spiritul meu sincer către editorii importanţi, către revistele de seamă, către toţi cei ce au de spus ceva în această lume. Mi-am încordat arcul şi am eliberat săgeţi din mine către ei, cei de lângă mine. Am aşteptat apoi cu sufletul la gură reacţia universului. Nu a existat răspuns. Nici unul.

Nu am renunţat. Am trimis iar şi iar, am strigat şi bătut la toate uşile. Au rămas închise, ca şi cum nici nu aş fi fost acolo.

*

Am stat aşa în faţa uriaşei porţi întunecate, cu pumnii strânşi, cu muşchii încordaţi, cu venele gâtului gata să pleznească. Întotdeauna e cineva acolo, în spatele întunericului. Dacă strigi suficient de tare te va auzi până la urmă. Se va opri şi va asculta. Dacă glasul îi va îndulci inima, acel cineva va dori să împărtăşească şi altora vocea ta. Şi de vei merita, o mulţime se va strânge de cealaltă parte a porţii şi zeci, sute, mii de braţe se vor înaltă şi vor cuprinde drugii grei ai indiferenţei. Ei vor trage, tu vei împinge. Degetele ţi se vor albi pe fierul ruginit şi muşchii ţi se vor încorda. Vor fi momente în care îţi va părea că tot ce erai s-a scurs din tine şi strânsoarea îţi va slăbi. Vei cădea iar şi iar în genunchi. Apoi vei strânge din dinţi şi te vei ridica din nou. De partea cealaltă lumea se va da înapoi. Toţi ca unul îşi vor înălţa privirea către uriaşa poarta. O vor urmări prăbuşindu-se şi te vor accepta ca pe noul titan ce a intrat în vieţile lor.

Vrei să ştii povestea mea? Eu nu renunţ niciodată. Asta este povestea mea.

*

Timp de şaisprezece luni mi-am transmis manuscrisul către edituri. Am postat detalii despre cartea mea pe reţelele de socializare, am încercat să contactez critici literari, alţi scriitori, editori de reviste, personalităţi în domeniu. Nu mi-au dat atenţie. De cele mai multe ori mă simţeam ca un mut care nu ştie că nu poate vorbi şi încearcă să spună ceva. Eram oare atât de lipsit de talent încât nimeni nu îmi acorda o părticică din timpul său? Erau oare toţi acei oameni din jurul meu atât de ocupaţi încât nu îşi puteau apleca privirile asupra mea câteva clipe? Îmi citeam iar şi iar cartea. Era perfectă. Devenisem atât de orb încât nu mai deosebeam perfecţiunea de ceva mediocru? În cele şaisprezece luni inclinasem de atâtea ori să cred că încercam să ofer ceva banal, că tot ce speram şi tot ce credeam erau doar nori imaginari pe cerul unui nebun.

Apoi am primit un răspuns. Din ceaţă a răsărit o rază. Unui critic literar i-a plăcut ce scrisesem. M-a recomandat unor cunoscuţi. Printre ei se afla şi un editor de seamă. Cumva i-a plăcut şi lui cartea mea. Una dintre cele mai mari edituri din ţară m-a publicat. A urmat munca cea mai grea. Promovarea. Editura mi-a organizat turnee prin ţară, lansări în alte oraşe, mi-a făcut reclame în reviste. În paralel mi-am creat propriile campanii şi le-am promovat pe internet. Am dat interviuri în reviste serioase şi în reviste de scandal. Am apărut la emisiuni de cultură şi am vorbit la emisiuni de scandal. Am făcut tot ce a trebuit ca să ajung unde voiam.

Cartea mea mi-a fost crez.

Şi totuşi, nimic din cele de mai sus nu ar fi contat nici cât negrul sub unghie dacă nu aş fi avut ceva în plus de oferit.

Drama.

Povestea mea.

Povestea din umbra scriitorului. A omului. Abia după ce mi-am lăsat trecutul dezvăluit am avut succesul pe care cartea mea l-ar fi meritat oricum.

Cineva care a pierdut totul şi care a renăscut prin propriile puteri. Lumea iubeşte drama. Pentru oameni, tragedia urmată de o renaştere este opera supremă. Toţi vor să facă parte din ea. I-am invitat în lumea mea. Mi-am spus povestea peste tot. De multe ori nici nu mai vorbeam despre carte, nu mai aveam timp. Toţi voiau să ştie cum am supravieţuit, cum am reuşit să mă ridic iar. Mă întrebau dacă am fost pe punctul de a înnebuni, iar eu le spuneam că da. Voiau să ştie cum e în întuneric, iar eu le povesteam ce am simţit atunci. Niciodată nu se săturau de lacrimile mele.

Am început să mă întreb dacă asta e ceea ce căutăm. Am crezut că pot fugi de mine. Că mă pot ascunde în spatele acestui succes. Am crezut că pot fugi de noi. În final, nici nu mai contează.

*

Şi acum sunt aici, pe marginea acestei clădiri şi privesc în jos. Sunteţi atât de mici. V-am oferit tot ceea ce sunt şi voi aţi fost interesaţi doar de umbra mea. Nu preţuiţi decât învingătorii, nu citiţi decât poveştile de succes. Îmi aţâţaţi dezgustul. Mă întristaţi. Eu nu am putut scrie decât o carte şi v-am oferit-o cu inimă deschisă. Nu aţi fost cu adevărat interesaţi de ceea ce am eu de spus decât atunci când mi-aţi aflat povestea. Ca şi cum treci nepăsător pe lângă un cerşetor şi te gândeşti că e unul ca toţi ceilalţi, poate un prefăcut, poate un beţiv, poate un alt ratat ce nu merită atenţia ta. Şi apoi afli cumva că acel amărât era un om normal ca şi tine până în ziua în care şi-a pierdut soţia şi fetiţa în acel accident nenorocit şi pur şi simplu nu şi-a mai revenit. Din acea zi nu a mai fost el. Şocul l-a zdrobit. Şi după ce afli toate astea te întorci la cerşetor, îi dai nişte bani, îl priveşti în ochi şi poate şi vorbeşti cu el. Îi zâmbeşti. La doar o clipă după ce îi oferiseşi nepăsare îl copleşeşti cu atenţia ta, condiţionată de tragedia lui.

III. Eu

Stau întins pe acel şezlong vechi de când lumea şi privesc în jur. Soarele îmi intră în ochi şi clipesc alene. O mogâldeaţă e aşezată în fund la câţiva paşi şi se joacă cu păpuşa. Fetiţa mea e blondă. O cheamă Anda. Are cinci ani. O strig şi vine spre mine. Râde şi îmi spune tati. Calcaăuşor pe iarba din grădina căsuţei noastre şi îmi întinde mâna. Mă ridic şi o prind în braţe. Îi lipesc căpşorul de piept şi inima mea îi simte zâmbetul. O mângâi şi o îmbrăţişez strâns.

Simt privirea soţiei mele cum ne învăluie. Stă în pragul uşii şi se uită la noi. Nu spune nimic. Nici nu e nevoie. În visul meu nu sunt cuvinte.

Doar voi.

Despre Radu GĂVAN

Radu GĂVAN a scris 24 articole în Revista de suspans.

Radu Găvan s-a născut pe 29 decembrie 1978, la Bucureşti. A publicat povestiri și articole în Revista de Suspans, Revista de Cultură Familia, Catchy și Arts United. Exorcizat, romanul său de debut, a fost publicat în 2014 la editura Herg Benet. În 2015 a primit Premiul Uniunii Scriitorilor din România pentru debut, „Mircea Ciobanu“. A fost nominalizat la Festival du premier roman de Chambéry 2016, Premiile Accente și RomCon 2015 pentru cel mai bun roman de debut. În 2016 a primit Premiul I la Festivalul Alexandru Macedonski pentru cel de-al doilea său roman, Neverland.

One Comment

  1. ,,O poveste despre succes”-O atitudine optimista atat de necesara,intr-o lume care se lamenteaza continuu si nu mai poate gandi constructiv.Dar mai mult decat atat,imi place ideea RENASTERII!Foarte frumos,felicitari pt profunzime!Asteptam in continuare,sa ne extindem mintea!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *