O mână, o privire

Prinde fructul, îl priveşte, îl depărtează, îl apropie, apoi îl aşează la loc. Se depărtează puţin, apoi se-ntoarce şi ia fructul în mână. Îl priveşte o clipă, apoi, aşa, ca din întâmplare întreabă:

― Da’ mai mari n-aveţi?

― Da’ nu-i destul de mare, mamaie? Îl iei ca să-l mănânci sau să-l pui în vitrină?

Îl aşează la loc şi se depărtează. Face câţiva paşi şi se-apropie de altă tarabă. Ia fructul şi-l priveşte, depărtându-l uşor.

― Auzi, îl iei ca să-l mănânci sau să-l pictezi?

― Da’ nu-i prea mic?

― La preţu’ ăsta? Fugi de-aici! Un’ mai vezi aşa mari la preţu’ ăsta?

Se depărtează tăcută, strângând într-o mână o plasă veche, decolorată, în care se conturează forma unei mici franzele. Dă roată tarabelor, priveşte mai de-aproape, mai de departe marfa, neîncumetându-se să ceară.

― Auzi, mamaie, ai mai fost pe-aici. Ţi-am spus că n-am mai mari

Se depărtează tremurând, speriată de vocea uşor baritonală a vânzătorului. Încearcă să grăbească pasul, dar calea-i este tăiată de doi copilandrii care se hârjonesc. Se opreşte. Mă opresc şi eu. Se sprijină de colţul unei tarabe, apoi încearcă să apuce un fruct căzut lângă ea.


Copyright © 2013, Cristina Schek

Copyright © 2013, Cristina Schek


― Lasă-l acolo, că-l ridic eu, spune autoritar precupeaţa.

― Cu cât dai kilu’?

― Vrei să cumperi, sau… numai aşa, mă-ntrebi?

― Cumpăr, cumpăr, da’ cu cât îl dai?

― 15 îi kilu’. Iei mai mult, mai scad.

Dă din cap şi se întoarce.

M-apropii de vânzătoare şi-o rog:

― Cântăreşte-mi, te rog, două kilograme.

― De-astea mari, da?

― Da, da, îi răspund absent urmărind trenciul vişiniu care se depărtează încet. Iau repede plasa cu mere şi grăbesc pasul. O ajung. Încet, îi pun mâna pe umăr:

― Doamnă, v-aţi uitat plasa lângă tarabă.

Mă priveşte mirată, cu ochii umezi şi, clipind des, încearcă să se opună:

― Nu, nu, nu-i a mea… nu, nu…

― Ba da. Aţi uitat-o lângă standul cu mere, ia amintiţi-vă!

Îi pun plasa cu cele două kilograme de mere în mână şi-o iau la fugă fără să mă mai uit înapoi. Alerg, alerg aşa cum n-am mai făcut-o din adolescenţă, din anii în care…

Ajung târziu acasă, iar mama grijulie mă şi ia în primire:

― Doamne, ce m-ai speriat! Unde ai întârziat? Te-a căutat Victor.

― Ştii, m-am întâlnit cu d-na D, ţi-o aminteşti, nu? Profesoara mea de limba română. Era la cumpărături prin piaţă.

― Te-a recunoscut?

― O, da, am sporovăit de una, de alta…

― O fi în vârstă acum. Şi cu pensia aia a lor de nimic… Măcar de i-ar fi trăit băiatul acela pe care-l înfiase…

― Lasă, mamă, nu te mai gândi acum. O duce bine, nu ştiu de ce te amărăşti tu?

Intru în baie şi mă privesc în oglindă: parcă nu-i chipul meu, încerc să-mi  descopăr obrajii, buzele, dar îmi apar degetele doamnei D, sucind şi răsucind mărul, apropiindu-l, depărtându-l, aşezându-l la loc, luând altul, trecându-l dintr-o mână-ntr-alta, depărtându-se şi iar apropiindu-se, privind fructele, luând… şi…

Despre Nicolette ORGHIDAN

Nicolette ORGHIDAN a scris 14 articole în Revista de suspans.

Magdalena ORGHIDAN este de profesie fizioterapeut. În  1989 a luat Premiul I al revistei ,,ASTRA "; în 1992,  Premiul I al cotidianului ,,Gazeta de Transilvania"; în 1993, Premiul  Inspectoratului de Cultură al județului Teleorman ediția a VI-a a Concursului de literatură ,,Marin Preda" şi Premiul revistei ,,Literatorul"; în 2005, Premiul special al Consiliului Culturii - ,,Mihai Eminescu"; în 2012, premiul  II  la ,,Concursul Naţional de Literatură ,,Bogdania". A publicat în revistele ,,Astra", ..Literatorul", ,,Gazeta de Transilvania", ,,Armonii Culturale" etc.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *