Prinde fructul, îl priveşte, îl depărtează, îl apropie, apoi îl aşează la loc. Se depărtează puţin, apoi se-ntoarce şi ia fructul în mână. Îl priveşte o clipă, apoi, aşa, ca din întâmplare întreabă:
― Da’ mai mari n-aveţi?
― Da’ nu-i destul de mare, mamaie? Îl iei ca să-l mănânci sau să-l pui în vitrină?
Îl aşează la loc şi se depărtează. Face câţiva paşi şi se-apropie de altă tarabă. Ia fructul şi-l priveşte, depărtându-l uşor.
― Auzi, îl iei ca să-l mănânci sau să-l pictezi?
― Da’ nu-i prea mic?
― La preţu’ ăsta? Fugi de-aici! Un’ mai vezi aşa mari la preţu’ ăsta?
Se depărtează tăcută, strângând într-o mână o plasă veche, decolorată, în care se conturează forma unei mici franzele. Dă roată tarabelor, priveşte mai de-aproape, mai de departe marfa, neîncumetându-se să ceară.
― Auzi, mamaie, ai mai fost pe-aici. Ţi-am spus că n-am mai mari
Se depărtează tremurând, speriată de vocea uşor baritonală a vânzătorului. Încearcă să grăbească pasul, dar calea-i este tăiată de doi copilandrii care se hârjonesc. Se opreşte. Mă opresc şi eu. Se sprijină de colţul unei tarabe, apoi încearcă să apuce un fruct căzut lângă ea.
Copyright © 2013, Cristina Schek
― Lasă-l acolo, că-l ridic eu, spune autoritar precupeaţa.
― Cu cât dai kilu’?
― Vrei să cumperi, sau… numai aşa, mă-ntrebi?
― Cumpăr, cumpăr, da’ cu cât îl dai?
― 15 îi kilu’. Iei mai mult, mai scad.
Dă din cap şi se întoarce.
M-apropii de vânzătoare şi-o rog:
― Cântăreşte-mi, te rog, două kilograme.
― De-astea mari, da?
― Da, da, îi răspund absent urmărind trenciul vişiniu care se depărtează încet. Iau repede plasa cu mere şi grăbesc pasul. O ajung. Încet, îi pun mâna pe umăr:
― Doamnă, v-aţi uitat plasa lângă tarabă.
Mă priveşte mirată, cu ochii umezi şi, clipind des, încearcă să se opună:
― Nu, nu, nu-i a mea… nu, nu…
― Ba da. Aţi uitat-o lângă standul cu mere, ia amintiţi-vă!
Îi pun plasa cu cele două kilograme de mere în mână şi-o iau la fugă fără să mă mai uit înapoi. Alerg, alerg aşa cum n-am mai făcut-o din adolescenţă, din anii în care…
Ajung târziu acasă, iar mama grijulie mă şi ia în primire:
― Doamne, ce m-ai speriat! Unde ai întârziat? Te-a căutat Victor.
― Ştii, m-am întâlnit cu d-na D, ţi-o aminteşti, nu? Profesoara mea de limba română. Era la cumpărături prin piaţă.
― Te-a recunoscut?
― O, da, am sporovăit de una, de alta…
― O fi în vârstă acum. Şi cu pensia aia a lor de nimic… Măcar de i-ar fi trăit băiatul acela pe care-l înfiase…
― Lasă, mamă, nu te mai gândi acum. O duce bine, nu ştiu de ce te amărăşti tu?
Intru în baie şi mă privesc în oglindă: parcă nu-i chipul meu, încerc să-mi descopăr obrajii, buzele, dar îmi apar degetele doamnei D, sucind şi răsucind mărul, apropiindu-l, depărtându-l, aşezându-l la loc, luând altul, trecându-l dintr-o mână-ntr-alta, depărtându-se şi iar apropiindu-se, privind fructele, luând… şi…
