Din prima duminică în care l-am văzut, mi s-a părut că seamănă cu o cîrtiţă pe două picioare. Nu avea ţepi, nici privirea melancolică a ucigaşilor resemnaţi, însă mirosul trupului său era cel al unuia care a petrecut mult timp în pămînt. Numele său era Miguel. Nimeni nu-l mai văzuse de la sărbătoarea pocalelor cînd, într-un acces de ambiţie şi nebunie, îşi lipise de trupul firav şi ciupit toate lingurile pe care le găsise în sat, strigînd din toţi plămînii, oameni buni, deschideţi-vă ochii şi priviţi. Lumea este plină de miracole! Însă acea escapadă ezoterică s-a sfrîşit tragic prin sudalmele bărbaţilor care se scîrbeau la gîndul de a-şi mai sorbi ciorba din farfurie cu lingurile atinse de pielea aceea solzoasă. Plin de ură şi de amărăciune, în exact aceeaşi zi, Miguel a părăsi satul, jurînd să se întoarcă şi să le demonstreze tuturor că el, Miguel Formidabilul, era primul magician care călcase pe acele pămînturi sterpe.
Oamenii au uitat repede de el; în parte datorită problemelor pe care le aveau, în parte credinţei lor în Dumnezeu, din ale Cărui cărţi ştiau că magia este păcat capital. Numai eu am fost fascinat de scamatoria cu lingurile. Am reuşit chiar să fur două şi să le ascund la loc sigur, fiindcă oamenii din sat hotărîseră să le topească şi să le arunce într-o gropă ascunsă printre copacii cimitirului.
Cînd am dat întîmplător cu ochii de el în acea duminică, nu mi-a venit să cred. Ştiu sigur că aveam buzunarele pline cu nuci, căci încercam să alerg spre el ca să-l întîmpin, iar în urma mea auzeam cum nucile loveau pămîntul. Nu m-a lăsat să-l ating, nici să mă uit în ochii lui, iar cînd am vrut să-i rostesc numele, mi-a făcut semn să tac. I-am spus atunci că încă păstrez două dintre lingurile pe care le folosise la ultimul său truc. Mi-a zîmbit. Atunci am văzut că între buzele-i crăpate nu se regăseau dinţii albi sau mai puţini albi ai oamenilor normali, ci un şirag de dinţi din aur, care sclipiră puternic la contactul cu lumina soarelui, făcîndu-mă să strîng tare din ochi. Cînd i-am deschis, Miguel nu mai era acolo.
Zilele următoare au decurs într-o stare de continuă agitaţie. Se apropia sărbătoarea pocalelor, cea mai mare sărbătoare de prin părţile noastre, iar oamenii se transformaseră într-o armată de furnici care trebăluiau peste tot: puneau aranjamente din staniol prin parcuri, împodobeau copacii cu beteală şi globuri de sticlă, femeile se adunaseră în casa primăriei şi coceau prăjituri, copiii, ca la rugăciune, stăteau în jurul Pastorului şi-i ascultau acestuia poveştile de groază care se-ncheiau întotdeauna cu victoria binelui şi cu o noapte furtunoasă de luxură între prinţi şi fete de casă. Ochii mei îl căutau neîncetat pe Miguel. Voiam să-i cad la picioare, voiam să-i spun, Miguel, eu înţeleg magia ta, învaţă-mă!
Copyright © 2014, Cristina Schek
În acea seară, după ce întregul sat era împodobit şi arăta ca o tînără plină de dichis, am avut un vis ciudat: mă aflam pe marginea unei ape şi aruncam cu pietricele în lichidul care nu-mi dădeam seama dacă este negru sau transparent sau negru-transparent. La contactul cu pietricelele, acea oglindă desena cercuri care se întindeau pe suprafaţa întregului lac. Apoi am simţit o mînă pe umăr şi un vînt puternic se stîrnise. Am privit în spate şi l-am zărit pe Miguel, rînjind la mine cu dinţii săi de aur.
Atunci m-am trezit. Razele timide ale unui soare de cristal se profilau pe cerul puţin noros. Încă de la primele ore ale dimineţii se auzeau în depărtare instrumentele de percuţie care anunţau începutul sărbătorii. Imediat după ce-am ajuns eu în piaţa principală, unde urma să aibă loc spectacolul, oamenii începură să-şi dea coate şi să se-ntrebe unii pe alţii dacă simţeau în aer mirosul acela de pămînt răvăşit care le aducea aminte de ceva, însă niciunul nu reuşea să-şi dea seama de ce.
Atunci, din mulţime, îndreptîndu-se către mijlocul pieţei, îşi făcu apariţia Miguel. Îmbrăcat cu o sac de rafie spart pentru a putea băga capul şi braţele, magicianul privea pe toată lumea-n ochi, sfidător. Oamenii l-au recunoscut pe loc, însă, ca să se asigură că totuşi nu fac nicio greşeală, l-au chemat la ei la Cervantes, pensionarul satului, omul care nu muncise toată viaţa, dar care avea casa cea mai mare şi mai frumoasă. L-au îmbătat bine pentru a-i omorî timiditatea, apoi l-au îmbrobodit cu tot felul de idioţenii despre Miguel, cum că ar fi mason, că ar vrea să cucerească lumea şi să-şi pună un ochi de sticlă. Atunci Cervantes se înroşi atît de tare, încît spuse, băieţi, lăsaţi-l pe mîna mea pe escrocul ăsta. Oamenii au dat afirmativ din cap, după care, brusc, s-au retras la casele lor, lăsînd, totuşi, ferestrele deschise pentru a putea auzi discuţia celor doi. Văzîndu-se singur în întreaga piaţă, Cevantes se apropie de Miguel, care, între timp, se aşezase pe o bancă şi dădea firmituri porumbeilor; se aşeză lîngă el.
Ce s-a discutat, nimeni nu ştie cu exactitate. Aripile porumbeilor agitau aerul atît de tare, încît sătenii auzeau doar frînturi de conversaţie; unora li se părea că Miguel vorbea despre nişte secrete foarte periculoase, care-i apăsau umerii; alţii, care aveau auzul mai antrenat, credeau că Miguel spunea că de acolo de unde vine el nu există răutate, că de acolo de unde vine el există doar singurătate şi că singurătatea este bună pentru că te ajută să-ţi dai seama cine eşti, şi te mai ajută să vorbeşti cu tine, cel din interior, şi să lămureşti tot felul de probleme şi necazuri, care dacă nu sunt verbalizate, ies la suprafaţă sub formă de bube cu puroi. Femeile, adumbrite de siluetele mari ale bărbaţilor ce stăteau aplecaţi pe ferestre ca să audă, îşi făceau acum semnul crucii şi-şi spuneau în şoaptă că ăsta nu e lucru curat, că mai bine ar închide fereastra şi s-ar ascunde, iar a doua zi, negreşit, ar mirui camerele în cele patru colţuri, ca nu cumva vorbele acelea de blestem ce părăseau gura lui Miguel asemeni unui abur otrăvit să le învenineze casele şi sufletele. Bărbaţii însă, oameni puternici şi cu multe lemne tăiate la viaţa lor, făceau semn cu capul muierilor să-şi ţină pliscul.
Alcoolul îi pătrunsese atît de tare creierii, încît cuvintele lui Miguel luau în mintea lui Cervantes diferite forme şi culori care-l extaziau. Aşa fură purtate în vîntul lovit de aripile porumbeilor cuvintele lui Miguel, cuvinte ce vorbeau despre lumi dispărute, despre societăţi secrete care, ascunse prin beciuri mucegăite, puneau la cale cucerirea lumii prin introducerea în casele tuturor oamenilor de pe Pămînt un dispozitiv numit televizor; despre dragostea care nu mai era dragoste, ci o modalitate a femeii de a controla bărbatul; despre copiii care se vor întoarce împotriva părinţilor. Oamenilor atîrnaţi pe la balcoane începură să le curgă bobiţe de sînge din urechi, iar asta nu din cauza lucrurilor pe care Miguel le spunea, ci pentru că nu voiau să creadă aşa ceva, se simţeau prea bine în lumea lor obscură şi tihnită ca să dea crezare unor asemenea fabule ieşite parcă de sub condeiul unui copil autist sau a unui suflet fără trup sau a unui înger fără aripi. Aşa că se priviră cu toţii de la balcoane, îşi făcură semne, încuviinţări, iar în clipele următoare toţi, cu bucăţi de vată vîrîte în urechi, se proptiră în faţa lui Miguel şi-a lui Cervantes, ţinînd în mîini furci şi topoare, cuţite şi lame de bărbierit uzate, femeile cu plozii legaţi în jurul taliei, plozi ce priveau cu dezgust în jurul lor.
Îl legară pe Miguel chiar în acea zi de trunchiul unui copac, lăsîndu-l ca pe-o ofrandă furnicilor roşii, după ce-l despuiară şi-l unseră de sus pînă jos cu miere. Nici Cervantes nu scăpă cu uşurinţă. Hotărîră că, fiind singurul care auzise clar toate acele vrăjitorii, nu putea fi lăsat în libertate, ca nu cumva să se apuce să predice mai departe. Aşa că-i scoaseră ochii cu furculiţa ca să nu mai poată vedea feţele celor care-l îmbătaseră, îi sparseră timpanele cu scobitori ca să nu mai audă fîlfîitul aripilor de porumbel, îi tăiară limba ca să nu poată vorbi de nedreptatea care i se făcuse şi, nu în ultimul rînd, îi băgară în nas bucăţi de vată îmbibate în spirt ca să nu mai simtă mirosul aerului din sat. După care îl închiseră într-un coşar gol unde, în fiecare dimineaţă, o bătrînă văduvă îl atingea pe la locurile ruşinoase ca să nu uite că încă trăieşte într-o lume materială.
După trei zile, cînd s-au întors în pădure pentru a vedea stadiul de putrefacţie în care ajunsese trupul lui Miguel, oamenii au găsit sforile roase şi o dîră de miere ce ducea spre inima pădurii. Nimeni n-a fost suficient de viteaz încît să-l urmeze. O altă greşeală a sătenilor, pe lîngă cea de a-l lăsa singur cu natura pe Miguel, a fost că nu i-au tăiat lui Cervantes şi mîinile. S-ar fi scutit de o grijă în plus – aceea de a scrie. Şi uite aşa s-a întîmplat ca Cervantes să reuşească să lase posterităţii toate acele minunăţii spuse de Miguel, pe care le-a scris pe frunze de porumb, cu vîrful unghiei îmbibate în sîngele ce-i şiroia pe braji din găvanele ochilor.
Mi-a placut, foarte misto scrisa. Bravo!
Multumesc mult! :)
Mi-a plăcut mult ce şi cum ai scris. Bravo! Aştept să citesc cât mai multe povestiri scrise de tine. :)