Doctorul Albert rămase singur în laborator până seara târziu. Luminile bâzâiau surd deasupra capului său chel. Luă absent o nouă lamelă şi o aşeză sub microscop. Petele de pe ochi, ca nişte mici explozii solare, îi jucau feste. Îşi pierdu concentrarea, se şterse de sudoare şi răsuflă greu. Făcea experimentele acestea de mai bine de cinci ani; acum devenise o joacă enervantă şi inutilă. Rămânea să lucreze la ore târzii doar pentru că acasă nu-l aştepta nimic, în afară de pisica sa grasă şi leneşă. Se pare că nu înaintase nici azi. Îşi luă haina din cuier, stinse luminile şi ieşi împleticindu-se în ploaie. Decise să nu-şi ia vreun taxi; ploaia cădea răcoritor peste chipul său abrutizat de muncă. Trase adânc aer în piept şi porni agale prin parc. Mirosul canalelor, sunetul burlanelor, zumzăitul stâlpilor de telegraf îl reconfortau. Îi aduceau aminte de el, la 25 de ani, un tânăr exuberant, strălucitor, de-a dreptul incandescent. Toţi îl respectau şi-l apreciau, deopotrivă. Se aşteptau lucruri mari de la el, lucruri inovatoare. Aşa crezuse şi el în vremurile fantastice ale tinereţii; crezuse că o să atragă toate succesele de partea sa, crezuse că are să deţină monopolul în ştiinţă, că are să fie un monstru ireproşabil. Ei bine, situaţia sa era perfect gri, la mai bine de 12 ani de la începutul carierei. Muncea, ce-i drept, pasional, în continuu, fără să-şi piardă timpul cu alte lucruri, fără escapade sentimentale, fără responsabilităţi şi obligaţii nefolositoare. Era prezent la muncă, în muncă, zi de zi, ceas de ceas, clipă de clipă. Acasă studia şi iar studia, adormind deseori cu capul pe birou printre hârtii pătate de cafea şi cerneală. Nimic. Poate îşi pierduse flerul, poate nu o mai avea în sânge. Poate era în regres. Oricum, ceva îi lipsea, era cât se poate de clar, şi asta îl înnebunea.
Îşi văzu imaginea reflectată în lac. Chipul său era un laborator în paragină, ros de îndoială şi incertitudini. Aruncă o piatră în apă şi chipul dispăru sub ruinele unei ştiinţe dezamăgitoare.
*
Ajuns acasă, se trânti îmbrăcat pe pat şi dormi dus. A doua zi o luă plictisit pe jos spre laborator. Se apucă plictisit de lucru. În pauza de masă arăta de parcă îmbătrânise subit cu doi ani. Totuşi, speranţa se ascundea pe undeva prin laborator, printre eprubete, formule şi reacţii chimice. Simţea cum prinde aripi, învârtindu-se debil printre dosare, fiole şi instalaţii. Până la opt seara, nu făcuse niciun progres; la zece înţelesese deja asta, iar la 12 noaptea se tăie din neatenţie la deget. Sângele îi desenă pe halatul imaculat o figură rorschach. Citi în ea deziluzie şi decădere. Se duse tremurând la baie să se dezinfecteze şi să-şi pună un pansament. Reveni să şteargă pe jos, să cureţe masa şi microscopul, când observă că sângele se combinase cu proba de pe lamelă şi rezultase ceva inedit. Se întrebă cum era posibil aşa ceva, în timp ce pregătea deja alte lamele pentru sângele proaspăt bandajat. Bău trei cafele şi intră într-o fibrilaţie productivă. Se pare că încă mai avea ştiinţa în sânge, literalmente. Nu înţelegea întru totul ce se întâmplase, dar nici nu era nevoie, ideea era să exceleze cumva, oricum. Iar acum totul deveni dintr-odată posibil. Nu avea să spună nimic nimănui, desigur, până nu era pregătit să dea marea lovitură.
Peste două luni de zile trecu de la testarea pe şoareci la testarea pe el însuşi. În testele efectuase pe şoareci putu să observe o atracţie crescută din partea celorlalte animale faţă de ei, dar era o atracţie trecătoare. Testă noua alchimie la 12 noaptea, când toată lumea plecase deja acasă. Era curios să observe efectele noului drog la scară mai mare. Nu se întâmplă însă nimic spectaculos. Mări mefistofelic doza de la o zi la alta, monitorizându-se constant. Lucrurile erau destul de inexacte, măsurătorile difereau mult de la o zi la alta, şi nu putea să tragă încă o concluzie clară. Exasperat, decise să-şi facă o doză mare direct în sânge. Noaptea, se trezi pe jos, tras parcă de cineva. Mâna supusă tratamentului deveni o forţă străină, atingând lucrurile din jur, şi fiecare din lucrurile atinse se lipea parcă de ea. Decise să testeze noul drog făcându-şi o perfuzie acasă. Odată perfuzia terminată, televizorul porni, apa de la robinetul din baie începu să curgă, cărţile din bibliotecă se rostogoliră la picioarele sale. Intră în bucătărie unde ibricul de cafea, faţa de masă, cuţitele, paharele şi farfuriile se învârteau aiurea în jurul său, parcă orbitându-l. Un cuţit îl tăie uşor pe obraz.
Ieşi confuz şi speriat afară. Simţi cum vântul şi ploaia i se prinseră de faţă, portierele de la maşină se deschiseră când trecuse pe lângă ele, frunzele din copac se desprinseră, canalele se dezlipiră şi căzură din nou la loc. Totul dură aproximativ o oră. Cumva reuşise să atragă lucrurile, să le magnetizeze. Acum mai trebuia doar să le facă să i se supună. Ceru concediu şi se apucă să-şi facă perfuziile zilnic acasă. Obiectele se dovediră uşor de controlat, atracţia faţă de ele se risipea imediat, şi în cele din urmă reuşi să le reducă cu totul la tăcere. Foarte greu de manipulat erau elementele naturii. Vântul, ploaia, ceaţa, căldura se apropiau de el de nicăieri şi-l asaltau invizibil. Le simţea permanent pe piele ca nişte furnici şi îşi stăpânea tot mai greu grimasele, tresăririle, înjurăturile, nervii. În timp ce el devenea tot mai conştient de ele, lumea se uita la el pe stradă ca la un nebun. Încetă să-şi mai facă perfuziile, îşi făcu chiar şi o dializă specială, dar era prea târziu.
Natura îl obosea tăcut şi nemilos. Simţea puterea ei precum o cămaşă de forţă. Aerul îl durea uneori când respira stând ascuns sub cearceafuri. Transpira din abundenţă, delira. Şi răci grav. Lumina care se strecura printre jaluzele îi rănea ochii, şi-l obliga să bâjbâie şi după un pahar cu apă. Uneori se simţea mai bine şi părea că va ieşi învingător din acest experiment eşuat. Atunci îşi făcea curaj şi ieşea în capot şi şlapi afară. Imediat însă elementele naturii îşi făceau simţită prezenţa, apăsându-l, iritându-l, încorsetându-l, terorizându-l ne-ncetat. De bine, de rău, reuşi să se obişnuiască cu prezenţa lor agasantă, dar nu se mai putea concentra deloc asupra lucrului. Ştia că erau acolo în permanenţă, dându-i târcoale ca nişte fantome, înghiontindu-l de fiecare dată când aveau chef, bătându-şi joc de el, de forţele sale. Nu li se putea opune. Era imposibil să le facă uitate mai mult de o oră, două pe zi. Tot ceea ce pentru ceilalţi trecea nesimţit de-a lungul unei zile, pentru el era Iadul pe pământ. C-a fost cald, c-a fost rece, cine mai ţine minte. O zi ca oricare alta. Doctorul Albert însă urmărea cu înfrigurare buletinul meteo. Se anunţa o iarnă cumplită.
Înfofolit în haine, cu centrala cutremurându-se de căldură, stătea lipit de calorifer şi bea apă. Îi era sete întruna. Nu mai avea niciun fel de control asupra corpului său. Era la mila naturii, iar natura nu iartă.
Dintr-odată un fulger izbi geamul de perete, făcându-l ţăndări. Viscolul năvăli în cameră, lovindu-se de pereţi ca un animal în cuşcă, rupând cearceafurile, aruncând patul prin lustră, făcând covorul sul şi proiectându-l direct în oglindă. Albert fugi în sufragerie, trăgând vitrina cea mai grea după el, proptind-o de uşă. O bombă de cioburi şi gheaţă îi explodă în faţă trântindu-l la pământ. Nu mai vedea nimic, se lupta la întâmplare cu o forţă colosală şi invizibilă, care-i rupea oasele rând pe rând. Iarna îl trase după ea prin geamul de la sufragerie, de la etajul doi, afară în stradă. Zăpada şi frigul îl târâră după ele până-n parc, unde lacul îi deveni ultimul laborator.
Avea să fie descoperit a două zi pe fundul lacului secat.