Fără speranţă

1

Cerul era îndopat de nori pufoşi… Părea că lumea întreagă musteşte de apă, pe jos erau bălţi, frunzele copacilor erau ude, vagi raze de soare păreau că aprind fulgere scurte printre norii gri-cenuşiu.

Ploua de 35 de zile fără întrerupere. Străzile orăşelului erau pline de bălţi şi noroi, iar buruienile crescuseră în neştire, ocupând cu lăcomie spaţiile din curţi şi de pe marginea drumului. Vegetaţia aceea de junglă, frunzele verzi şi mustoase provocau anxietăţi. Oamenii se luptau din greu cu pacostea verde care-i invadase. De câte ori jumuleau bălăriile, de atâtea ori creşteau mai mari, mai repede, mai aproape de case… de ei…

Era, mai ales, o afurisită de plantă căţărătoare cu frunze mici şi grase ce se răspândise peste tot… pe garduri, pe pomi, pe stâlpii de la Electrica… Oamenii folosiseră erbicide, coase, seceri  şi cositoare, dar viteza cu care creştea planta făcea eforturile lor inutile. Frunzuliţele în formă de palmă şi vrejurile lacome ocupau din ce în ce mai multe garduri, curţi, stâlpi… începuseră chiar să se caţere pe pereţii caselor. Unii spuneau că trebuie să fie un soi de iederă, alţii că-i un blestem… oricum, odată cu înmulţirea buruienilor au început coşmarurile, tot mai mulţi oameni se trezeau plângând sau ţipând pentru că visaseră că au fost sufocaţi de frunzuliţele pufoase care înaintau cărând după ele vrejuri tot mai lungi şi mai puternice. Veniseră nişte specialişti de la un institut cu litere multe în nume, analizaseră plantele şi spuseseră că toată vina o are ploaia care a creat condiţii propice pentru creşterea plantei, care e doar o banală iederă sălbatică din Brazilia.

Cartierul ţiganilor din P. era oarecum izolat şi destul de departe, dar Lucia mergea repede, la fel şi bătrâna, aşa că ajunseră destul de repede. Casele de aici erau diferite de cele ale românilor care le construiseră doar după vreo trei modele proiectate de singurul arhitect din oraş, aşa că arătau destul de asemănător, în ciuda încercărilor oamenilor de a le particulariza. Casele ţiganilor erau clădite de ei conform nevoilor şi împodobite cu modele multicolore şi ornamente bizare. Una dintre ele era mică şi neagră, complet neagră (pereţi şi acoperiş) cu excepţia uşii, care era vopsită în roşu şi acoperită cu semne ezoterice. Era casa Liţei, vrăjitoarea. Cei mai mulţi oameni se fereau de ea, cei care o căutau veneau numai seara şi pe ascuns. Acum toate hărăncile ascunse în spatele gardurilor se uitau lung la bătrâna bine îmbrăcată însoţită de fetiţa frumuşică ce urcau spre casa vrăjitoarei. Când bătură, din spatele uşii răsună o voce răguşită:

— Cine-i, mo?

— Leana lu Tingire.

— Intră.

Bătrâna intră, trăgând-o pe fetiţă de mână. În casă era cald şi fum. Lucia tuşi, asta atrase atenţia unei femei ghemuite pe un scăunel aşezat la gura sobei.

— Ce-i cu plodu, mo, de unde-l şparlişi?

Lucia deschise ochii mari. Femeia pe care o zări în norul de fum era bătrână şi neagră, îmbrăcată complet în negru.

— Liţo, taci şi ascultă, că nu-i timp de prostii! Se întâmplă lucruri rele şi avem nevoie de tine, că ce se întâmplă nu-i lucru curat….

Râsul urât, răguşit, al Liţei răsună în cămăruţa întunecată.

— Haoleo, Leano, dăloc nu ai învăţat să-ţi ţii pliscul. Ce vorbeşti, eu mă ocup dă lucruri necurate?

— Doamna Liţa, spuse fetiţa repede, cineva cred că a vrăjit-o pe tanti Suzana, aşa că vrăjiţi-o la loc şi scapă oraşul de bălării şi nici nu mai moare lume….

Vrăjitoarea se ridică, prinse chipul copilei în palme şi o privi adânc în ochi.

— A cui eşti, fetico?

Lucia simţi fiori pe şira spinării.

— Sunt fata profesorului Panait Toma.

— Fiul fostului primar, adăugă tanti Lenuţa.

— Ce suflet curat ai, fetico, dar să ştii că biata Liţa ţiganca nu te poate ajuta, cum nu poate ajuta pe nimeni, serios… nu acum…

2

Profesorul Panait părea să aibă alte preocupări. Ascuns într-un colţ al bucătărie, vorbea cu bătrâna Leana. Se duse spre ei şi reuşi să audă:

— Eşti sigură, absolut sigură?

— Maică, te ştiu de când te-ai născut, am fost acolo şi ştiu că nu primăreasa te-a adus pe lume, ci Liţa, prietena mea din copilărie.

— Nu cred, o ţigancă… m-au adoptat de la o ţigancă?

— Nu chiar, domnul Toma chiar ţi-a fost tată.

— Cum?

— Liţa era tânără şi frumoasă. Domnul Toma era bărbat de viaţă. Când a aflat că Liţa e borţoasă, mama ta, Dumnezeu s-o ierte, s-a făcut foc, pe urmă s-a gândit că dacă ea tot nu putea face copii… Primarul i-a făgăduit că, dacă te acceptă, n-o s-o mai vadă niciodată pe Liţa, aşa că te-a luat şi te-a declarat pe numele ei şi al lui…

— Asta explică certificatul meu de naştere şi faptul că mi se tot spunea să nu mă port ,,ca ţiganii”…

— Fiule, morţii cu morţii, viii cu viii, Liţa ştia ce face când s-a încurcat cu Primarul, ştia ce face şi când te-a dat, după ce te-a născut m-a rugat să am grijă de tine şi nici măcar n-a mai călcat prin zonă, nici cu mine n-a mai vorbit.

— Da, şi-a făcut casa aia sinistră în cartierul ţigănesc şi a devenit vrăjitoare…

— Liţa a fost născută vrăjitoare, mama şi bunica ei au fost renumite, iar tac-su, bătrânul Roman, putea să deoche omul de la o sută de metri…

— Nu cred în aiureli d-astea, spuse profesorul cu glas hotărât.

Bătrâna dădu din cap a pagubă:

— Îţi găsişi momentul să spui că nu crezi… partea complicată şi singurul motiv pentru care mi-am călcat jurământul făcut şi faţă de Liţa, şi faţă de tac-tu e că s-ar putea să murim aici şi era corect să ştii, dar mai ales că eu cred că Lucicuţa a moştenit-o pe Liţa.

— Asta-mi mai lipsea, după ce mi-ai spus că sunt pe jumătate ţigan, acum îmi spui că fiica mea ar putea fi vrăjitoare. Vrei să înnebunesc de tot?

— Maică, treaba ta, vrei să mă asculţi, ascultă-mă, nu vrei, lasă-mă să vorbesc singură… Moştenirea asta, de care-ţi baţi joc, mi-a salvat azi viaţa… un copil obişnuit nu ar fi văzut nimic în globul Liţei, Lucia a văzut, a văzut şi ce n-a văzut Liţa.

Ilinca scăpă pachetele cu biscuiţii pe care se pregătea să le aşeze în dulap după ce le numărase. Cei doi se întoarseră, o văzură şi schimbară repede vorba.

— Bine faci, domnişoară, spuse bătrâna. S-ar putea să flămânzim până s-o lămuri ce facem cu Iadul de afară.

3

Liţa ţiganca era îngrozită şi uimită de ce vedea în globul de sticlă. Era o femeie puternică şi curajoasă, toată viaţa fusese, mai ales de când renunţase la copil.

Îşi aduse aminte cum era acum treizeci şi ceva de ani, cea mai frumoasă fată care se născuse în ţigănie şi nu numai. Pe atunci se numea Natalia, fiindcă se născuse în seara de Crăciun, maică-sa o alinta Nataliţa. Avea un corp de şarpe unduios cu forme perfecte, pielea mătăsoasă, arămie, ochii negri-negri şi plete lungi, strălucitoare. Se îndrăgostise ca proasta de primar şi el îşi bătuse joc de ea. Sau poate nu, poate nu… Nu putea să uite cât de fierbinţi fuseseră întâlnirile lor. Nu multe, dar pătimaşe… Îşi aducea aminte şi azi cum se simţea lăsându-se îmbrăţişată sub cerul cald al serilor de vară. Fusese un vis frumos, trezirea urmase destul de repede. El îi tot spunea că renunţă la alegeri, divorţează şi se însoară, chiar dacă trebuie să se mute din oraş. Atunci îl crezuse şi se bucurase când şi-a dat seama că a rămas însărcinată. Era atât de fericită în seara în care îi spusese. El se albise la faţă şi spusese ceva incredibil:

— O să te duc la spital… trebuie… nu poţi să-mi faci asta… mă omoară nevastă-mea…

Atunci îl văzuse ultima oară. Târgul pentru copil îl încheiase prin Leana. Nu avea cum să nu îl dea, nu o lăsase inima să-l lipsească pe EL de copil şi pe copil de traiul bun din casa Toma. Taică-su a vrut s-o omoare sau să-l omoare pe primar. Numai puterea dezlănţuită a bunică-sii îl redusese pe măreţul Roman la tăcere. El se hotărâse atunci să redevină nomad şi s-o lase în oraş pe maică-sa, care nu voia să plece, şi pe fiica neruşinată, care-l făcuse de râs. Bătrâna Sia şi nepoata ei construiseră casa vopsită în negru şi se apucaseră de ghicit. La naşterea copilului asistaseră doar Sia şi Leana. Tatăl Leanei era beţivul oraşului. Altfel, un om cumsecade. El fusese singurul părinte român care-şi lăsase fetiţa să se joace cu puiul de vrăjitoare. Aşa devenise Lenuţa cea mai bună prietenă a ei, confidenta ei în timpul aventurii cu primarul şi moaşa lui Panait. Tot ea îl luase şi-l dăduse primarului, care-l declarase ca fiind al lui şi al neveste-sii. În ultimele luni, aceasta lipsise din localitate, aşa că nu fusese o surpriză prea mare întoarcerea ei cu un copil. Liţa stătuse mai mult în casă, aşa că puţină lume ştia că e gravidă. Leana nu uitase, regretase întotdeauna că a lăsat-o pe Liţa să dea copilul. După asta se măritase cu un muncitor bun, Ion, poreclit al lui Tingire, şi trăise bine cu el, dar, din păcate, nu putuse să facă copii. Aşa că se legase de copilul Liţei şi al primarului, care crescuse lângă ea. Primăreasa, femeie a dracu, nu se putuse împăca cu gândul că creşte un pui de ţigancă şi încercase din răsputeri să-l schimbe. Îl obligase să ia lecţii de pian, să stea în casă, să picteze… lucruri pentru care copilul nu avea nicio înclinaţie. În schimb, primarul încercase să-l răsfeţe cât de mult putuse fără să reuşească să se apropie cu adevărat de el. Panait nu ştia că singurul lucru pe care-l avea de la mama lui adevărată era numele. Când îl dăduse Leanei să-l ducă, Liţa strigase să-i pună numele Panait ca să fie protejat de rele. Primăreasa strâmbase din nas, dar primarul spusese că e mai bine aşa şi că ea poate să-l strige cum vrea. Aşa că toată viaţa Panait Toma o suportase pe maică-sa, care îl striga ,,Puişor” făcându-l să se simtă prost în faţa tuturor.

După plecarea copilului devenise din ce în ce mai tristă, mai urâtă şi mai bătrână, aşa apăruse Liţa, bătrâna ţigancă ghicitoare. De frumoasa Nataliţa nu-şi mai aducea nici dracu aminte.

Toate astea trecuseră de mult, acum rămăsese numai ea, Liţa, primarul şi nevasta lui erau morţi de vreo 6 ani (muriseră într-un accident de maşină) şi Soarta o adusese faţă-n faţă cu nepoata ei, un copil despre care nu ştiuse nimic şi care a uimit-o cu forţa ei interioară, pe care nici nu ştia că o are şi nici nu ştia cum s-o folosească, dar care exista şi era copleşitoare aproape ca a bătrânei Sia. Bunica ei fusese o femeie minunată, născuse 15 copii pe care-i crescuse în mijlocul şatrei în care se născuse şi ea. Fusese măritată cu un bulibaşă şi toată lumea o cinstea. Pe atunci era cunoscută sub numele de Anastasia  şi se spunea că-şi merită numele şi că poate să învie morţii din morminte. Copiii ei nu-i semănau, erau ţigani obişnuiţi dornici doar să profite de cei din jur, cu excepţia fiului cel mare, Roman, care era puternic ca un taur, muncitor, curajos. El fusese primul ţigan din şatră care se opusese tatălui şi stăpânului lor, Daina, şi propusese să fie pedepsite aspru furturile, care erau foarte răspândite. Discuţia fusese cam aşa:

— Propun să hotărâm pedepse aspre pentru toţi cei care nu vor să renunţe la furtişaguri şi continuă să ne facă neamul şi numele de râs! spusese Roman, cel care la 20 de ani avea aproape 2 metri şi putea să omoare un bivol cu mâinile goale.

Tatăl lui îl privise şi-i răspunsese:

— Nu sunt de acord. Noi mergem din loc în loc şi nu avem timp să ne găsim de muncă mereu. Din ce trăim, mo? Cu ce-ţi hrăneşti muierea şi puradeii?

Bătrânii erau cu toţii de acord cu Daina, ei şi toţi ai lor furaseră mereu, fără să-i intereseze că bătrânele lor legi spuneau că nu-i bine să furi şi că răul se întoarce asupra ăluia care l-a săvârşit. Mulţi dintre ei sfârşiseră în puşcării sau omorâţi de proprietarii de la care voiau să fure. Când Roman le aduse aminte de asta, săltară cu toţii din umeri:

— Soarta!

Roman rămăsese pe poziţii, bătrânul lui tată pus la cale de ceilalţi fraţi hotărâse să-l alunge din şatră. Atunci descoperiseră şătrarii adevărata putere a Anastasiei.

Şatra era aşezată într-un oraş din Serbia, într-o tabără pentru rromi frumos amenajată. Stăteau acolo de vreo două luni şi probabil că ar fi putut să mai stea, mai ales că venea iarna, dar erau în permanenţă în pericol să fie evacuaţi, din cauza faptului că furau prea mult. Deja fuseseră arestaţi vreo şase bărbaţi şi două femei. Când şătrarii deciseră alungarea lui Roman, a soţiei lui şi a celor trei copii pe care-i aveau, Anastasia se duse în cortul ei şi se îmbrăcă cu tot ce avea mai bun, îşi puse toate bijuteriile şi apăru aşa frumoasă şi strălucitoare în faţa Staborului. Ţiganii o priviseră lacomi şi uimiţi de obrăznicia ei:

— Nici o femeie nu apare înaintea bărbaţilor, decât dacă e chemată pentru a fi pedepsită, spusese Daina. Ce vrei?

— Mă închin în faţa voastră şi vă rog cu umilinţă şi supunere să nu-mi alungaţi băiatul.

— Mai ai 9 şi 5 fete, mulţumeşte-te cu ăia, ăsta m-a înfruntat, trebuie să plece! spusese Daina cu răutate. Acum leapădă ţoalele alea, treci în cort şi pune de mămăligă, că altfel faci cunoştinţă cu harapnicul.

Anastasia, care îngenunchease să-şi prezinte rugămintea, s-a ridicat, a privit bărbaţii adunaţi, apoi a murmurat ceva, arătând spre cer. Imediat s-a stârnit o furtună năprasnică, urmată de grindină. Corturile au fost culcate la pământ şi multe animale au murit. Când s-a terminat furtuna, au constatat că nici Roman, nici familia lui, nici Anastasia nu mai erau în şatră. Aşa ajunseseră în oraş şi se stabiliseră aici. Roman deveni fierar şi munci cinstit ca să-şi ridice o casă şi să-şi crească copiii. Oamenii îl iubeau şi-l respectau, ca şi pe Sia, mama lui, care se transformase în vindecătoarea copiilor. Aşa merseseră lucrurile până la relaţia primarului cu Natalia, fiica cea mare a lui Roman, nădejdea lui, mândria lui. Când aflase că i-a fost necinstită fata şi că urma să aibă un copil se înfuriase îngrozitor. Fata l-a înfruntat şi i-a spus că fusese de acord cu ce făcuse şi că o să-i dea copilul primarului. A avut atunci de înfruntat mânia mamei sale. Bătrâna spunea că Dumnezeu ştie de ce face lucrurile şi că, dacă asta le-a fost soarta, trebuie s-o accepte. Supărarea lui Roman a coincis cu momentul în care a sosit un trimis din partea şatrei lor care anunţa moartea bătrânului Daina şi-i cerea lui Roman să fie bulibaşă. El a decis să accepte şi a plecat după ce a vândut casa şi tot ce agonisise.

Liţa scutură din cap. Visa de prea mult timp la trecut şi asta nu era bine. Prezentul dăduse năvală şi cei care visau la trecut îşi pierdeau prezentul. Camera săracă ascundea 30 de ani de singurătate şi încercări de a descoperi că e adevărat ceea ce crezuse întotdeauna, că oamenii nu sunt singuri, că mai există alţii şi aceia pot veni sau se poate merge la ei.

Globul de sticlă o slujea mereu, dar ,,vederea” ei era limitată. Fetiţa însă era altceva, fetiţa văzuse ce nu văzuse ea, sigur putea să mai vadă. Trebuia să meargă s-o aducă, s-o pună să se uite iar în glob. Dar cum? Dacă se ducea la ea acasă, îl vedea pe taică-su vrând-nevrând şi-şi călca promisiunea făcută acum treizeci şi ceva de ani. Se aşeză pe marginea scaunului şi începu să se gândească la fetiţă, vizualiză feţişoara serioasă şi sensibilă, apoi o chemă: „Am nevoie de tine! Vino, vino acum!”

4

Seara, Leana şi fetiţa se întorseseră la casa ţigăncii. În acelaşi timp, oamenii angajaţi de primar începură să stropească cu erbicid.

Când văzuse elicopterele, Liţa ţiganca se schimbase la faţă.

— Fa, Leanţo, ăştia de ce veniră?

— Parcă io ştiu, mai bine zi dacă ne ajuţi sau nu?

— Leanţo, tu eşti întreagă la cap? Nu pricepi că nu am cum, mo… Cum să mă pun io cu făcătura asta care nu-i omenească…

Lucia se încăpăţână:

— Da, dar vine de la un om, e din cauza lui tanti Suzana… doamna Liţa…

Ţiganca se uita la ea uimită, apoi o scuipă să n-o deoche:

— Ptiiuu, frumuşâco, tot nu pricep cum a răsărit în oraşu ăsta un copil aşa puternic… O fi cum zâci tu, dar eu ştiu că n-am ce face… mi s-o făcut sămn….

— Nu ştiu cum e cu semnele dumneavoastră, dar eu tot cred că s-au făcut prea multe vrăji pentru tanti Suzana şi d-aia au crescut buruienile….

— Şi ploaia?

— Ploaia e de la Dumnezeu, tu fată, spuse bătrâna Lenuţa.

Liţa îşi mai aprinse o ţigară:

— Nu, nu e, nu are cum… Tu, Leanţo, mai văzuşi într-o viaţă dă om aşa ploaie? Caldă, murdară şi domoală….

Se aflau în faţa casei negre a Liţei şi priveau la picăturile greoaie care tot mai cădeau, dar mult, mult mai rar. Aici buruienile care nu fuseseră smulse deloc alcătuia adevărate covoare verzi atât prin curţi, cât şi pe pereţii caselor. Covoare verzi, pufoase şi blânde, căci aici nu aveau nimic înspăimântător. Brusc, un elicopter ajunse în dreptul lor şi substanţele pulverizate se aşezară peste case, plante şi oameni. Bălăriile obişnuite din curtea ţigăncii se chirciră, afectate de erbicidul puternic, dar buruienile căţărătoare cu frunze în formă de palmă reacţionară cu o violenţă neaşteptată, se puseră în mişcare, la fel ca în noaptea trecută, începură să se împletească în vrejuri groase şi să se repeadă în toate direcţiile ca nişte şerpi furioşi. Lucia reacţionă prima şi se repezi în căsuţa ţigăncii, dar cele două bătrâne nu se mişcară la fel de repede şi fură încolăcite de vrejurile puternice. Lucia ţipa cât o ţineau plămânii. Hărăncile şi puradeii din celelalte case săriră să le ajute pe cele două bătrâne, dar fură imobilizaţi la rândul lor. Strigătele lor răsunau până departe. Liţa, ţiganca bătrână şi uscată, îşi păstrase un relativ sânge rece. Strigă la ţigani să tacă şi apoi fetiţei din casă:

— Fato, vezi un glob mare dă sticlă sub masă… Ia-l şi uită-te-n el. Ce vezi?

Fetiţa găsi globul, se uită la el şi înţepeni. Se vedea oraşul pustiit şi vrejurile ca nişte şerpi se ondulau de colo-colo. Oamenii  strânşi în chingile vrejurilor erau devoraţi de viermi încet-încet-încet. Fetiţa începu să urle. Liţa îi spuse Leanei:

— Ne vedem în iad.