Donald şi Arnold

Donald circula doar în scaunul cu rotile. Nu pentru c-ar fi fost infirm sau artritic sau olog, ci pentru că era foarte gras.

Nu-i plăcea alergatul. Nu-i plăcea plimbatul. Căci astea îl făceau să gâfâie, iar gâfâitul era deranjant. Nu-i plăcea să stea în picioare, pentru că-l dureau şoldurile. Nu-i plăcea nici felul în care îşi simţea picioarele durdulii când se lăsa pe ele şi nici cum îi zvâcneau gleznele atunci când i se spunea să-şi ţină corpul drept. Aşa că Donald circula pe străzile oraşului, purtat nu de braţe musculoase, ci prin acţionarea micuţului comutator de pe braţul drept al scaunului său.

Hmmmmm. Hmmmmmm.

Donald era încântat de sunetul ăla electric.

Hmmmmm.

Îl percepea ca pe un rânjet lăţit şi bătrânesc: satisfăcut, lipsit de griji, facil. Îi plăcea să treacă pe lângă pietoni şi alergători. Cum reuşeau oamenii ăştia să se deplaseze, nu pricepea: gâfâind, suflând, cu feţele înroşite şi cu părul lipit şi plin de transpiraţie. Donald nu se simţea superior în faţa lor, deşi ştia că putea dac-ar fi vrut. În schimb, simţea puţină milă, stranie, aşa cum trebuie să fi simţit unul din zeii aceia greci, cu maniere alese, atunci când privea în jos de pe muntele Olimp… ori Fuji?  Nu contează. Era într-un fel trist să te uiţi la toţi oamenii aceia care credeau în minciuna aia răsuflată cu „fără durere, nu e plăcere”. Viaţa ar trebui să ne fie lejeră, dar nu toţi înţelegeau acest lucru.

Hmmmmmmmmm.

În jos pe trotuarul din faţa blocului său până la magazin, cu o pauză pentru apăsarea butonului de stop pentru maşini ca să poată traversa la intersecţie

Hmmmmmmmmmmmm.

---

---

Peste şosea, cu o privire pe furiş la feţele cu ochi bulbucaţi lipite de parbrize şi la degetele care încleştau de moarte volanul maşinilor. Ce aiuriţi, o să-şi parcheze maşinile pe undeva, apoi o să sufle şi-o să pufăie cât drum or mai avea până nu ştiu unde, se gândi Donald şi urcă iar pe trotuar.

Ajunse la magazin unde încetini în faţa vitrinei largi ca să se poată admira. Un tânăr inteligent de douăzeci şi patru de ani, cu bucle aurii pe creştet şi sprâncene de un roşu închis. O barbă nedefinită răsărind din fălcile şi bărbiile lui ample la care încă nu ştia dacă să renunţe dar, drace, nu arăta cu ea ca un pirat ţanţoş sau ca un cowboy arătos? Avea pe cap o şapcă de baseball verde, cu cozorocul la spate, aşa cum o purtau tinerii din ziua de azi. Mare şi corpolent, cântărea (deşi nu mai ştia cu certitudine) în jur de 250 kg. Câteva kilograme în plus sau în minus. Probabil în plus. Dar ce kilograme arătoase erau, împachetate într-un tricou zglobiu în roşu şi albastru şi nişte pantaloni scurţi cu elastic şi imprimeu paisley. În spatele scaunului stătea rucsacul lui Donald. Ducea în el lucrurile importante: portofelul, cartea de identitate, pungi cu gustări, o geantă frigorifică pentru şase doze umplută cu un acumulator de gheaţă şi patru doze de Cola. Picioarele încălţate cu şlapi le sprijinea pe suporţii din oţel. Adidaşii şi pantofii cu talpă tare îi răneau picioarele şi, pe lângă asta, nici nu mergea pe jos, aşa că şlapii i se potriveau de minune.

― Hmmm, făcea Donald, imitând sunetul scos de scaun. Zâmbea larg şi ochii i se făcură două fante.

― Hmmmmm!

Înăuntru, oamenii se dădeau la o parte şi-l lăsau în faţă să ia ultima cutie de Frosted Flakes. Scăpă vreo câteva monede pe jos în timp ce plătea la casă şi una din mame îşi îmboldea fetiţa să le recupereze, „căci bietului om, adică acestui gentleman, îi e greu, scumpo. Are nevoie de ajutorul nostru.” Fetiţa culegea cuminte monedele de sub vitrina cu dulciuri şi i le dădea înapoi lui Donald, cu o expresie de teamă şi admiraţie. El îi mulţumea şi îşi zicea: Sper că a învăţat ceva din asta. Oamenii au grijă de tine, ajunge doar să-i laşi.

Pe când Donald ieşea din magazin cu cumpărăturile în poală, intră un alt bărbat într-un scaun cu rotile. Acesta îşi pierduse ambele picioare. Îl studie pe Donald o fracţiune de secundă, apoi îi aruncă o privire ameninţătoare şi îşi continuă drumul. Donald spuse:

― Îţi doresc o zi plăcută!

Acasă, Donald puse cumpărăturile deoparte şi porni televizorul. Era un televizor vechi, moştenit de la tatăl său după ce omul murise acum două iunii. Donald locuise cu tatăl său toată viaţa, îl îngrijise cât mai bine după ce bătrânul făcuse infarct: îl hrănise, îi bărbierise, îl spălase (deşi sarcina asta era, îndeosebi, una dezagreabilă). N-a fost chiar un lucru rău că omul a murit. Amândoi erau acum mai fericiţi, aşa cum stăteau lucrurile. Tatăl avea un locşor drăguţ în cimitirul Riverview şi nu mai suferea. Donald primise apartamentul de la etajul întâi, scaunul cu rotile, televizorul şi alte electrocasnice, precum şi 35 000 de dolari din asigurarea de viaţă a tatălui său. Donald – care era deja destul de corpolent – mai pusese pe el încă nouăzeci de kile în primul an după moartea tatălui său. A încercat să se înscrie la cei cu dizabilităţi ca să nu mai trebuiască – atunci când banii se vor fi terminat – să-şi caute vreo slujbă tâmpită în care să facă lucruri tâmpite, însă cei de la ghişeu nu l-au considerat cu handicap. Nu-i nimic. Nu i-a înjurat, nici n-a ţipat la ei. A spus doar mulţumesc, şi a plecat. O să încerce iar la anul, după ce mai pune pe el şi se mai schimbă legile. Legile se schimbă într-una, trebuie doar să fii pe fază.

Pe unul din programe, dr. Phil vorbea cu un grup de oameni care voiau să slăbească. Donald schimbă canalul. Oprah îi făcea o vizită-surpriză unei bătrâne şi îi oferea un nou look. Schimbă din nou canalul. La Maury erau nişte adolescente care cereau pensie alimentară de la nişte adolescenţi. Donald lăsă aici. Episoadele astea îl amuzau de fiecare dată. Apăsă pe telecomandă şi dădu sonorul mai tare, apoi rulă până în bucătărie.

Mmmmm. Întâi şi-ntâi nişte batoane de pui la cuptor. Apoi nişte Rice-a-Roni, trei conserve de porc cu fasole, iar ca desert o plăcintă groasă cu vişine Mrs. Smith la cuptor.

― Poate nu-mi dai pensie alimentară, mă bip bip bip! ţipa una din fete cu o voce atât de stridentă c-ai fi putut să cureţi cartofi cu ea. Băiatul strigă ceva neinteligibil, apoi Maury spuse:

― Ricky, fii calm, Ricky, stai jos şi să încercăm să discutăm rezonabil… Fata ţipa şi publicul vocifera. Donald rânjea în timp ce cotrobăia prin frigider după nişte aperitiv care să-l scoată la liman până când vor fi gata puii, orezul şi plăcinta.

― Pun pariu că oamenii ăia sunt plătiţi să se comporte aşa. Pun pariu că şi eu pot să ţip şi să arunc cu scaune în alţii. Dacă nu intru la handicapaţi la anul, o să mă angajez şi eu la show-uri din astea.

Când, într-un târziu, se aşeză confortabil în scaunul cu rotile în faţa televizorului, lângă două măsuţe pe care stăteau mâncarea aburindă şi şase doze de Cola rece, sună telefonul.

― Măi să fie, bălmăji el cu gura plină de fasole. Uitase să scoată receptorul fără fir din suportul său de pe perete şi să-l aducă lângă el. Nu c-ar fi contat. Cine putea să-l sune? Vreun telemarketer, poate, de vreme ce nu-şi înregistrase opţiunea „fără apeluri la domiciliu”. Sau mama sa, care divorţase de tatăl său când Donald avea unsprezece ani şi care trăia acum în Baltimore cu soţul ei, poliţist, şi cu gemenii ăia sclifosiţi în vârstă de şapte ani. Mama suna lunar, indiferent că ea ar fi vrut sau nu. Sau poate era administratorul, să se certe pentru chiria cu care întârziase vreo două zile. În rest, nu mai era nimeni care să fi vrut să vorbească cu el.

Telefonul sună de douăzeci şi şapte de ori. Donald numărase. Douăzeci şi şapte, cu douăzeci şi trei de ori peste limita admisă, după care intră mesageria vocală. Şi apoi, dintr-odată, se auzi un ţiuit lung şi chinuitor care făcu să vibreze măsuţele şi cariile din dinţii lui Donald. Urlă şi îşi astupă urechile cu palmele. Sunetul îl sfredeli, într-un curent extrem de puternic în jos prin picior şi înapoi în sus.

― Auu!

Muşchii piciorului se răsuciră şi se încolăciră de parcă ar fi încercat să-i sfâşie pielea şi să scape.

― AAAAAUUUUUU!

Telefonul amuţi.

Curenţii din picior slăbiră, apoi se evaporară. Donald îşi luă mâinile de la urechi. Îşi văzu firele de păr de pe încheieturile rotunde ale degetelor cum stăteau încă ţepene ca nişte picioare mici de păianjen lovind aerul.

― Ce dracu a fost asta? se întrebă el clănţănind din dinţi. Trebuie să chem pe cineva să verifice telefonul ăla.

Se încruntă către telefon de parcă l-ar fi provocat să ţiuie iar, trânti o palmă peste firele de pe degete şi le îndreptă la loc, apoi împunse iar cu telecomanda. Pe unul din canalele de pe capăt era un episod din Cops.

Bad boys bad boys, whatcha gonna do?

Donald înghiţi hulpav o doză de Cola fără să ia aer, apoi se şterse la gură cu dosul mâinii. Uitase de şerveţele şi nu voia să meargă în bucătărie să-şi aducă unul. Ce ciudat ca telefonul să sune în halul ăsta, şi ce senzaţie în sus şi-n jos prin braţ. Venea vreo furtună? Din cauza asta să fi sunat atât de mult şi tare telefonul? Trecuse vreun curent electric prin cameră şi apoi prin el, avertizându-l că vine vreun prăpăd de furtună? Că atunci trebuie să scoată tot din priză. Dacă tatăl său l-a învăţat ceva, a fost că trebuia să scoată tot din priză înainte de furtună.

Puse televizorul pe mut, apoi îşi înclină capul către fereastra din mica sufragerie, cu perdelele întărite de jeg. Nu auzi niciun tunet şi nu văzu nicio scăpărare de fulger.

Hmmmmmmmm.

Porni iar sonorul la televizor. Un bărbat despuiat cu păr tuns scurt în faţă şi chică în spate sărea peste un gard de sârmă, urmărit de un poliţist şi de cameramanul care zgâlţâia camera de luat vederi.

― Stai pe loc! striga poliţistul. Bărbatul despuiat strigă ceva, apoi degetele de la picioare i se agăţară în partea de sus a gardului. Se izbi cu faţa de pământ, într-un desiş de buruieni. Paf! Donald râse într-un acces de tuse, cu gura plină de pui şi fasole.

Televizorul sfârâi, se stinse, se aprinse, se stinse. Donald se încruntă şi îşi scoase furculiţa din gură.

― Acum ce… ?

Tot trupul lui Donald se aprinse ca pus în priză, zumzăi, vibră, rumegându-i nervii cu dinţi de metal. Televizorul scoase brusc un schelălăit ce-l simţi până în oase.

― Aaaaaiiiaaaaiii! strigă el.

Se scutură în scaunul capitonat, încercând să scape de durere.

― AAAAAAIIIIIIII!

Un rotocol de fum ieşi din decodorul televizorului asemenea unui abur dintr-o ceaşcă de cafea. Rotocoale de fum ieşiră şi din sulurile de carne de pe genunchii săi. Arsura era intensă, asemenea ţigărilor stinse pe piele, iar apariţia fumului făcea ca totul să pară şi mai înfricoşător.

― Uuuuu! Donald urlă. Uuuuuuu!

Îşi pălmui genunchii, încercând să risipească fumul. Un câine din apartamentul de deasupra scoase un urlet în armonie cu urletul său răguşit. Donald se lovi mai tare peste genunchi, gândind cu înfrigurare că astfel trebuie să li se fi întâmplat şi victimelor combustiei interne spontane de pe TNT. Câteva scăpări de fum şi apoi puf!…rămâneau doar nişte cărbune, nişte resturi de picioare şi-o pereche de pantofi. Şlapi, în cazul lui.

Televizorul porni iar cu un pocnet. Poliţiştii îl reţinuseră pe bărbatul despuiat şi acesta stătea pe bancheta din spate a maşinii de poliţie, cu fundul gol şi organul estompat. Fumul din decodor dispăru. Fumul din genunchii lui Donald se disipă şi pieri. Donald suflă greu şi îşi şterse faţa transpirată. Se uită mai îndeaproape la genunchii săi… atâta cât îi îngăduia burdihanul. Nu văzu găuri, nici puncte înnegrite. Doar nişte pete roşii care începeau deja să pălească. Durerea trecu.

― Uuuuuuu! urlă câinele deasupra. Uuuuu-uuuu!

― Gura! strigă Donald.

Câinele mai urlă o dată şi apoi amuţi.

Bineînţeles că era ceva în neregulă cu apartamentul, or fi fost nişte cabluri nepământate care-şi făceau de cap. Poate c-au ros şoarecii izolaţia. O să-l sune pe administrator la prima oră şi o să-i ceară să le repare.

Dar… de fapt, curenţii îi simţise plecând dinăuntrul său, nu dinafară. Simţise un fel de generator bizar chiar în propriul său trup care se aprinsese şi apoi sărise de colo-colo prin cameră, stricând televizorul. Făcând telefonul să ţiuie.

― E o tâmpenie, îşi spuse Donald. E anormal. Parcă eşti un handicapat mental.

Pentru tot restul serii se uită la televizor într-o stare de trepidaţie, întrebându-se în orice moment dacă urma să fie electrocutat sau ars. Nu se mai bucură de ultima bucată de plăcintă din cauza gustului de cupru care-i rămăsese pe limbă de frică. O înghiţi, totuşi, şi schimbă iar canalele, căutând ceva distractiv. Mai toate emisiunile difuzate la miezul nopţii erau slabe (programe cu plată): bărbaţi cu feţe lucioase şi netede ce vindeau ustensile de bucătărie sau tinere care le spuneau altor tinere că crema lor hidratantă n-o să le lase să îmbătrânească în veci. Flip! Flip! Flip! treceau canalele. În sus şi în jos, de la 2 la 72, până unde îi permitea pachetul de canale cumpărat de el de la cei de la cablu. Din când în când, muşchii din genunchiul său drept zvâcneau, şi simţea un fel de zvârcolire pe sub piele, însă se gândea că sunt doar reflexe. Era o persoană sensibilă. Desigur că reacţiona la lucruri cum sunt curenţii din cablurile nepământate şi furtunile îndepărtate.

Se opri la un reality show dintr-un spital. Un tip cu fractură multiplă la picior stătea întins pe o targă şi gemea în timp ce o asistentă de la urgenţe, tânără, drăguţă, şi totuşi groaznic de serioasă, îl ţinea de mână, iar un doctor chinez îi apăsa osul însângerat.

― O să-mi pierd piciorul? întreba victima, scrâşnind din dinţi.

Asistenta spunea ceva de genul „Celulele au propria inteligenţă. Vor lupta pentru viaţa lor până la capăt.”

― Da, vezi să nu, celulele au creier, unde ai făcut şcoala de asistente? bombăni Donald.

Culese firimiturile rămase pe farfurie şi le îndesă în gură. Apoi linse şi ultima bucăţică de jeleu de cireşe rătăcită pe măsuţa tv pe care o înclină înspre el pe deasupra genunchilor.

― Eşti destul de sănătos, continuă asistenta. Să sperăm că ţesuturile piciorului tău vor putea supravieţui până ce doctorul Houng va face reparaţiile chirurgicale necesare.

Doctorul apăsă pe rană din nou şi bărbatul ţipă.

― Urât!

Donald apăsă pe telecomandă cu aceeaşi fervoare cu care doctorul apăsase piciorul bărbatului. Ecranul televizorului se făcu negru.

Ritualul de culcare era simplu pentru Donald. Spălat pe dinţi deasupra căzii. Dezbrăcarea (cu un pic de gâfâit şi pufăit) şi aruncarea hainelor în coşul cu rufe murdare. Aşezarea şi ridicarea cu grijă de pe toaletă, deoarece capacul de lemn era crăpat şi-l ciupea de fund de fiecare dată, iar vasul toaletei se zgâlţâia ca podul din Los Angeles la un cutremur de 6,9 pe scara Richter. Nu ştia cât o să mai ţină. Noaptea era prea înaintată să se mai plângă administratorului. O să-l sune mâine pe dl. Cooper şi o să-i spună şi de firele nepământate şi distruse. Ah, da, şi o să-şi plătească şi chiria. La sfârşit, Donald spălă până unde putea ajunge cu o cârpă umedă pe băţ şi rulă cu scaunul în dormitor. Scrâşnind din dinţi, îşi azvârli greutatea pe salteaua pleoştită.

― Ahhh!

Stătea întins şi se uita la formele mişcătoare de pe tavan aruncate de farurile maşinilor printre perdelele parţial trase de la fereastră. Viaţa era frumoasă, cu excepţia colacului crăpat şi a cablurilor proaste. Formele mişcătoare de deasupra se făcură friptură cu os, apoi baniţă cu cartofi dulci, felie de prăjitură cu ciocolată bavareză, pizza cu kaizer.

Hmmmmmmm…

Adormi.

Visă.

Se făcea că asistenta de la urgenţe din televizor stătea pe trotuarul din faţa blocului său, privindu-l cum se întorcea de nu-ştiu-unde în scaunul său bâzâitor şi zumzăitor. Era incredibil de înaltă, vreo 2-3 metri, şi foarte frumoasă în uniforma ei strălucitoare şi albă. Donald ţinea la piept un kilogram de îngheţată care deja începuse să-i curgă pe picioare în şuvoaie groase şi lipicioase. Trebuia să ajungă la frigiderul din apartament, înainte ca îngheţata să se facă terci. Asistenta îi zâmbi şi întinse mâna ca şi cum ar fi vrut să-i deschidă uşa de la foaierul blocului. Îi spuse „mulţumesc”, şi apoi văzu în mâna ei o seringă uriaşă. I se tăie răsuflarea şi lăsă degetul de pe comutatorul scaunului.

Dar scaunul nu se opri şi se îndreptă spre asistenta cu seringa.

NUUUU! încercă el să strige dar gura nu i se deschidea. În schimb, gura asistentei se deschise şi văzu că era plină cu dinţi de rechin, strălucitori şi aurii. Din seringă picura un lichid negru, roşiatic.

― Poftiţi în cabinet, şuieră ea.

Mâna cu seringa se întinse spre el în timp ce înainta cu scaunul spre ea. Seringa crescu, se dublă, se triplă, cu vârful îndreptat spre el asemenea unui vârf de lance în turnir. Lichidul roşu curse şi împroşcă trotuarul.

Cutia cu îngheţată din poala lui Donald explodă. Îngheţata topită îi curse printre picioare în râuleţe reci.

― Ha! strigă asistenta şi înşfăcă braţul scaunului cu rotile când Donald ajunse în dreptul ei. Văd că ai făcut în pantaloni, bebeloiule!

Îl înşfăcă pe Donald de păr şi îl ridică din scaun, apoi aţinti seringa cu vârf roşiatic înspre coapsa lui dreaptă. Picioarele lui Donald fremătau în aer. Braţele lui fluturau neputincioase.

― O să te cam doară, spuse asistenta. Să nu spui că nu ţi-am zis.

Înfipse acul gigantic în coapsa dreaptă a lui Donald. O durere albă-usturătoare îl invadă în jos pe picior până în talpă. Piciorul sfârâi, fumegă şi se înnegri ca o friptură la grătar.

Donald ţipă, şi apoi îşi auzi strigătul.

Îl trezi.

― Nuuu, nuuuu! continuă el să ţipe în timp ce formele cu umbre de pe tavan i se dezvăluiau şi percepea în creier ticăitul ceasului de pe noptieră.  Nuuu….?

Gura i se închise cu un clămpănit şi îşi vârî degetul mare pe la colţuri. Adânc în piept, inima sa îi bătea sălbatic. Piciorul îl durea şi se gândi că îl sucise în timpul coşmarului. Ce vis! A fost mai real decât oricare altul pe care-l avusese. De fapt, simţise ceva ca…

Îşi vârî mâna sub cearşafuri, gâfâind şi suflând greu. La dracu, la dracu, la dracu!

Chiar că făcuse pe el.

Întocmai ca un bebeloi, cum îl numise asistenta. Asta însemna să se dea jos din pat, să pună perna pe scaun ca să nu-l murdărească, să ruleze până în baie, să se spele şi să schimbe afurisitele de aşternuturi. Cel puţin o oră de somn, dusă! Urmări cu degetele lăţimea şi lungimea petei de pe pat, atâta cât putu să ajungă. Apoi atinse cu degetele o formă ciudată acolo unde ar fi trebuit să-i fie piciorul. O bucată de carne chircită şi distrusă, rece ca îngheţata topită.

Donald îşi trase mâna ca ars. Era sigur că simţea lucruri aşa cum unii oameni aveau vedenii. Era încă ameţit de la vis. Visul ăla teribil…

― Ia uită-te la ăsta, făcu o voce în întunericul de lângă dulap.

― Arg! mârâi Donald, şi îşi azvârli trupul masiv câţiva centimetri pe saltea, în direcţia opusă sunetului. Ce e asta? Cine e? Nu mă omorî, n-am niciun ban!

― Bani, ha, îl auzi ce zice? făcu vocea ca şi cum s-ar fi adresat unei alte persoane din cameră.

Oh, Doamne! gândi Donald. Câţi să fi fost în cameră? Cine erau? Mintea lui Donald se târa, încercând să umple golurile. Erau, desigur, bande în oraş, care însă stăteau la mai multe blocuri depărtare şi nu părea că s-ar fi luat de persoanele în scaun cu rotile. Dar ceilalţi din bloc? Erau nervoşi pe el din varii motive? Nu, sigur că nu! Dar bărbatul căruia îi zâmbise la magazin, cel fără picioare? Să fi crezut că Donald l-a ignorat oarecum şi se întorsese cu vreun amic să se răfuiască?

Donald îşi linse buzele uscate şi fu surprins când zise:

― N-aveţi voie aici! Plecaţi!

Se auziră mişcări în întuneric, ceva destul de mic, de talia unui câine, probabil. Dar câinii nu vorbesc. Poate era un pitic. Piticii jefuiau şi omorau la fel ca oricare alţii? Se gândi că aşa o fi, se poate.

― Ai făcut pe tine, da? făcu vocea. Apoi cu un aer de dezgust:

― De ce nu ne miră, oare?

― Ce…?

Faptul că intrusul misterios ştia că avusese un accident în propriul său pat era aproape la fel de rău ca şi faptul că intrusul pătrunsese aici cu forţa.

― N-am făcut pe mine!

― Pe noi nu ne poţi minţi, te cunoaştem mai bine decât crezi.

Donald îşi furişă încet mâna înspre noptieră şi micuţa lampă de pe ea. Nu prea îşi dorea să vadă, dar mâna sa era hotărâtă să facă posibil acest lucru.

― Cine… eşti?

― Mă cheamă… ne cheamă… ăă, doar Arnold, atât.

Vocea chicoti.

― Arnold.  Seamănă destul de bine, nu crezi? Pur şi simplu n-am suportat ideea de a păstra numele de Donald. Prea multe conotaţii rele.

Degetele lui Donald atinseră micuţul întrerupător. Scrâşni din dinţi. Apăsă întrerupătorul şi se auzi un clic blând, apoi jumătatea inferioară a camerei fu scăldată în lumină.

Suficient cât să vadă cu cine vorbea. Mârâi cu teamă şi îşi puse mâinile pe faţă. Pleacă, pleacă, pleacă! Ascultă, cu speranţa că totul va dispărea, că totul era doar închipuire şi că simpla lui dorinţă îl va face pe cerşetorul ăsta să-şi ia tălpăşiţa.

Unu doi trei patru cinci şase şapte opt nouă zece unsprezece doisprezece treisprezece! numără el. Îşi trase buzele între dinţi şi fălcile i le împresurară, azvârlind strălucitoare scântei de durere în spatele pleoapelor asemenea unor mici artificii.

Îşi deschise iar ochii. Nu era o fantezie. Nu visase. Creatura se urcase pe scaunul cu rotile şi se uita la el de la numai un metru, cu ochi bulbucaţi şi cărnoşi.

Donald nu mai respiră. Înghiţi aer, dar nimic nu ajunse în plămâni. Apoi creatura spuse:

― Respiră, şi Donald începu din nou să pompeze oxigen, înghiţituri adânci care aproape îl sufocară.

Monstrul avea vreo optzeci de centimetri, o formă umflată cu doi ochi bulbucaţi lângă un creştet osos, o fantă pe post de gură, două seturi de degete răşchirate, ca de păianjen, la capetele unor braţe butucănoase, şi două picioare plate, subdezvoltate. Carnea, în sine, nu părea terminată: un amestec embrionic de ţesut crud şi roz cu piele groasă şi păroasă.

― Pleacă! guiţă Donald.

― Ţipi ca o fată.

― Te omor! spuse Donald. Îşi ridică pumnul noduros şi îl scutură, mai mult de frică decât de furie. Îţi dau una de-ajungi în Împărăţia de Apoi!

― Da, da, spuse monstrul. Să te văd.

Sări de pe scaun, lovind podeaua cu un sunet destul de urât, fleoşcăit, apoi îşi ridică ochii bulbucaţi spre pat şi nu clipi.

― Hai, bărbate, omoară-mă.

Donald dădu la o parte cuverturile, gata să se aburce jos din pat, să înşface ciocanul de pe dulap şi să spulbere creatura înapoi în iad. Atunci văzu ce se află sub cuverturi şi ţipă iar.

― Vezi? spuse monstrul.

Aproape tot piciorul drept al lui Donald lipsea mai jos de şold. Forma ciudată pe care o simţise când băgase mâna sub cuverturi erau rămăşiţele deşirate ale muşchilor, ligamentelor şi tendoanelor, cu petice de piele şi nişte os zdrenţuit, ieşit în afară. Deocamdată nu simţea durere, de parcă trupul hotărâse că pierderea unui membru era destul pe moment, fără să mai fie nevoie şi de agonie. Îl drogase cineva şi apoi îi smulsese piciorul pe când dormea?

Donald mai că-şi băgă tot pumnul în gură ca să nu verse. Scâncitul şuieră prin golurile dintre dinţi. Ochii i se umplură de lacrimi furioase, impotente.

În acel moment, realiză ce se întâmplase. Se holbă îngrozit la monstrul de pe podea care îi explica liniştit ceea ce tocmai deduse.

― Celulele îşi au propria inteligenţă, spuse creatura, cu fruntea ca o rotulă încreţindu-se cu emfază. Încercăm din răsputeri să supravieţuim, dar – drace! – cu tine ne e aproape imposibil. Uită-te la tine.

Donald ameninţă şi îşi scutură pumnul. Lacrimile curgeau.

― Crezi, continuă monstrul, că dacă am avea de ales, am sta în trupul ăsta mizerabil al tău? Mai slăbeşte-ne!

Degetele cărnoase şi păroase i se răsfirară într-un gest de lehamite.

― Plănuim asta de luni de zile. Unii au sperat că o să-ţi revii, că n-o să iei hotărârea să mănânci până crăpi, dar nu, nu şi Donald al nostru. Aşa că răspunde, ce era să facem?

― Să mă părăsiţi, se smiorcăi Donald pe lângă pumn.

― Mmm, spuse monstrul. Sau mai degrabă hmmmmmmmm, nu? Sunetul tău favorit. Ah, sunetul ăsta ne-a băgat în boală!

Monstrul scuipă spre pat, cu toate că niciun scuipat nu ieşi prin tăietura gurii.

― Unii dintre noi n-au mai avut răbdare să aştepte până să adormi. S-au luptat să scape când tu te îndopai în faţa televizorului. Ai simţit şi tu, sinapsele care s-au aprins, muşchiul încordat, toată căldura aia de patimă şi furie chiar acolo, înlăuntrul tău? Am fost puţin dezorganizaţi, dar ne-am revenit imediat ce te-ai urcat în pat. Şi uită-te la noi acum! Ne diferenţiem suficient cât să supravieţuim pe cont propriu. Suntem cu mult mai deştepţi ca tine, Donald.

― Dar cum… cum o să mai merg?

― Să mergi? Gura ca o fantă se deschise într-un rânjet înspăimântător, fără dinţi. ― De când vrei tu să mergi?

― Poate c-o fi nevoie să merg, undeva, cândva…

― Da, asta s-o spui la tribunal, spuse monstrul.

Îşi ridică fruntea sus, încrezător atâta cât putea să fie un monstru care fusese odată picior, apoi se întoarse pe călcâiele-i micuţe şi îşi târî picioarele către uşa dormitorului.

― Unde pleci?

― Nu e treaba ta.

― Nu mă poţi lăsa aşa!

― Nu e problema noastră.

Monstrul dispăru în întunericul de pe hol. Donald auzi cum se deschide uşa de la intrare, apoi cum se închide. Se holbă la rămăşiţele zdrenţuite de sub şold. Avea un sentiment că o să-l apuce în curând şi durerea. Şi că va fi mai rău decât gândise că îşi putea imagina.

― Oh, frate, oh, frate, oh, frate… şuieră el şi se prinse de scaunul cu rotile, îl trase mai aproape şi se luptă să-şi pună trupul mutilat pe şezut. Spaţiul în care ar fi trebuit să se afle piciorul i se părea obscen. Rulă până în baie… hmmmmmmm. Îşi acoperi poala cu un prosop.

Donald căută clinici de urgenţă în cartea de telefon. Trebuie să fie vreuna care să trimită o ambulanţă să-l ia, să-l interneze şi să-i dea ceva să-i înăbuşe durerea inevitabilă. Sună la primul număr de pe listă, Emergi-Med, şi greşi de trei ori cifrele, căci îi tremurau mâinile atunci când împungea butoanele.

Da, îi spuse operatorul de la clinică, aveau maşini pe care le puteau trimite în cazuri de urgenţă. Ce urgenţă aveţi? I-a spus că piciorul drept îl părăsise, tocmai plecase. Urmă o pauză anormal de lungă, în tăcere, apoi femeia îi închise telefonul. Sună la altă clinică, de data asta menţionând doar că-şi pierduse piciorul acum câteva ore şi avea nevoie de ajutor. Au fost de acord să trimită după el imediat.

― Bine, spuse Donald.

Rulă până la uşa de intrare, înapoi în bucătărie, iar la uşă, iar înapoi în bucătărie.

― Bine, bine, bine, acuşi tre’ să sosească. Va fi bine. Va fi bine.

Porni televizorul, clic, apoi îl opri, clic. Merse la frigider şi deschise uşa. Aerul rece de pe faţă era încurajator, promiţător. Pe raftul de sus se afla o plăcintă cu cremă Boston, rămasă de ieri. Ce gust bun şi reconfortant o să aibă în momentul ăsta. Mmmmmmm….

Luă plăcinta. O durere mistuitoare îi trecu prin mână, făcând-o să flexeze şi să se încordeze cu violenţă. Plăcinta zbură prin aer şi se izbi de masa mică de bucătărie, cu crema în jos.

― Ahhh, se tângui Donald, uitându-se la mână.

Degetul arătător se desprinse cu un pocnet, căzu pe jos şi se zvârcoli până sub cuptor, cu un sunet ascuţit şi ciripitor.

SFÂRŞIT

•

Traducere de Dan Butuza