Urăsc dimineţile de noiembrie, cu cer jos, îngreunat de nori şi ploi dese! Urăsc sculatul de dimineaţă în încăperea cu geamuri aburinde! Urăsc vocea soră-mii care-mi reproşează lenea de fiecare zi! Dojenile de la micul dejun mă lasă rece. Nu le mai ascult de vreme îndelungată, când întoarcerile în zori, după o noapte de chef, erau tragedie pentru părinţi. Acum mama şi tata nu mai sunt. Norocul lor! Dacă m-ar vedea azi, după săptămâni de brambureală prin cluburi de fiţe, cu beţii, sex la nimereală, iarbă pe săturate şi cruntă mahmureală, ar mai muri o dată. Bieţii de ei, bine că s-au dus!
Mă simt atât de rău, încât abia mă pot mişca. Sunt o uriaşă moluscă naufragiată pe un tărâm ostil. Aburii petrecerilor nesfârşite ţes un zăbranic ce-mi astupă ochii obosiţi, încât nu mai ştiu dacă-i zi sau noapte. Cotcodăcitul obsesiv al Doinei va înceta cândva? Trebuie să-mi înşurubez încheieturile, să-mi mobilizez muşchii sleiţi şi să mă târăsc undeva, afară din rulota mizeră care ne adăposteşte pe toţi, cinci suflete: eu, soră-mea, cu zece ani mai mare, cumnatu-meu Jean, puiul de cimpanzeu Kiwi şi Lăbuţă. Soră-mea, altădată steaua circului Phabio, neîntrecută în salturile fără plasă de siguranţă la trapez, a început să evite arena de când bărbatul ei dintâi, Giorgio, a murit într-un accident stupid. Pentru că nu poate avea copii, l-a adoptat pe Kiwi, pe care-l îmbracă şi-l dezbracă fără oprire, agasându-l cu „băiatu’ mamei” în sus şi „băieţaşul mamei” în jos. Kiwi, un ştrengar fără pereche, fuge din calea-i de câte ori poate. Când nu, clipeşte a lehamite şi se agaţă de gâtul mă-sii. De pe un fotoliu jegos îl priveşte înţelept iepurele Lăbuţă Caramel. Prenumele i se trage de la iuţeala cu care împarte cărţile de poker cu lăbuţa-i de catifea. Numele „Caramel” vine de la inconfundabila-i culoare. De când s-a îngrăşat peste măsură şi maestrul Albini nu-l mai poate ascunde în joben, soră-mea l-a adoptat şi pe el, bucuroasă să mai aibă o odraslă de îngrijit. Jean, înciudat pe noul locatar, îi meneşte şoldanului sfârşitul apropiat în tavă. De frică, Doina nu pleacă nicăieri fără a-l lua pe Caramel într-o sacoşă uriaşă.
Cumnatu-meu Jean, o namilă de om, cu priviri de oţel şi vorbă scurtă, cu umeri laţi şi pumni de fier, mă urăşte cu fiecare moleculă a corpului. De când s-a aciuat pe lângă Doina, nu vede cu ochi buni grija ce mi-o poartă. Dac-ar putea, m-ar azvârli în cuşca leilor, după ce m-ar biciui în prealabil. Da’ nici eu nu mă las mai prejos. Îmi ţin cumpătul. Când ridică mâna îi înfrunt tăişul privirii. Deşi inima îmi bate năvalnic, îi reamintesc că nu cheltuiesc de la ei şi că-mi câştig singur pâinea. Fie vorba între noi, o pâine destul de amărâtă, pentru că dealer-ul nu-mi lasă prea mult. Caimacul îl ia el şi mie îmi dă câte ceva, când are prea multă marfă şi are nevoie de ajutor. Au fost o vară şi o toamnă mişto! Munculiţă de munculiţă, bănişori de bănişori. Dar lovelele cum vin, aşa se duc. Am rămas şi eu cu un rând de haine bune, cu încălţări de firmă şi cu zile de huzur. Acum însă buzunarele sunt goale, goluţe. E adevărat: obrazul subţire cu cheltuială se ţine! Ce-a fost s-a dus…
S-o iau iute din loc. Fac un efort să mă mobilizez. Scrâşnesc din dinţi şi îmi înec oftatul. Mă ridic boşorogeşte. Sunt un mort. Din oglindă mă priveşte un chip palid, imberb, cu cearcăne scobite adânc în găvanele ochilor. Buzele albite, cu bale închegate pe bărbie, au colţurile înnodate. Dacă nu-mi iau tălpăşiţa, vine Jean şi-mi înveninează ziua. Vrea să mă pună la mătură, pretinzând că acesta este abc-ul muncii de circar. Cam târziu pentru mine. Mâine am 17 ani şi nu ştiu altceva decât să mă înţeleg cu animalele. Oricât s-ar strădui maestrul Albini să-mi deschidă apetitul pentru şmecheriile sale, tot n-a reuşit să mă aburească. Degeaba spune el că am stofă de magician! Mi se rupe. Iluzionismul şi magia sunt prea grele. Să citesc eu maldăre de cărţi? Să mă leg cu lanţuri şi să mă cufund în ditamai acvariul? Să dispar din seiful închis cu zece lacăte? Nu sunt pentru mine trucurile astea.
De fapt, acum e momentul s-o şterg englezeşte. Îi fac cu ochiul lui Lăbuţă Caramel, îmi ţugui buzele într-o bezea nereuşită pentru soră-mea, care-l schimbă preocupată pe Kiwi, şi plec. Trebuie să găsesc pe cineva să-mi împrumute, mai bine zis, să-mi doneze nişte parai. Prea mi-s goale buzunarele. De fapt, nu prea am de la cine să cer. Pia contorsionista e lefteră. Niki clovnul îşi strânge ban pe ban pentru un motor. Anastasia, îmblânzitoarea de pitoni, nu-mi dă nimic dacă nu-i dau ceva în schimb. Acum chiar nu pot. Sunt atât de fleşcăit încât mă lasă rece nurii ei. Ce-aş putea face? De şmanglit nu prea am ce. Intru în arena întunecată. Nu văd nimic de ciordit. Ce mi-ar plăcea să găsesc chimirul cumnatului cu biştarii luaţi de pe zebra vândută la abator!
Maestrul Albini nu dă bani cu împrumutul. Îl văd în fundal pregătindu-şi minuţios recuzita. Pentru el fiecare detaliu are o semnificaţie ascunsă. Îmi face un semn ciudat cu mâna. Nu prea îmi place să fiu în preajma lui. Toţi ne temem de el. Dintr-o privire te hipnotizează şi te pune să faci lucruri la care nici nu visezi. Nu înţeleg de ce spune tuturor, sus şi tare, că-i voi urma, că-s următorul mare magician. Ies din manej. Grozav de agitat, mă depăşeşte Kiwi. Strigă, gesticulează, se loveşte agresiv peste piept şi peste cap, cărând în spate o tolbă grea. Pe geamul deschis intră în valuri zgomote stridente, lătrături, urlete, bufnituri. Circarii în alertă fug care încotro, pe apucate. Au venit caraliii… De peste tot mişună sticleţii mascaţi. Un coşcogeamite câine lup îl fugăreşte bezmetic pe Caramel, gata să-l sfârtece. Intru în panică. Încerc să mă calmez. Haida-de! A venit potera după mine? Ce-s eu? Un amărât! Curaj! Unde să mă ascund? Îl fluier pe Lăbuţă care e gata să-şi piardă capul. Cu Kiwi în spinare, fug fără ţintă. Mă depăşeşte urechiatul. Prind viteză, urmându-l orbeşte. Teama nebună ne face să ne adăpostim înghesuiţi în cutia neagră a magicianului. Uşa se închide zgomotos. E atât de strâmt şi de înăbuşitor. Nu e aer. Broboane reci de sudoare, lacrimi grele îmi inundă faţa. Gâfâitul meu se amestecă cu scâncetul firav al celor doi. Ne-a sosit cu siguranţă sfârşitul!… O gheară de gheaţă îmi strânge beregata. În bezna înfricoşătoare ochii tovarăşilor mei lucesc anxios.
Tulburat şi nesigur, încerc să-mi amintesc ceva… Care-s cuvintele? Cuvintele ce mi le şoptea, pe patul de suferinţă, mama! Recunosc: sunt un înfumurat, un egoist, un laş care se teme de întuneric, de moarte. Totuşi, nu mă voi da bătut. Cuvintele… cuvintele? Da… Cuvintele! Le voi rosti rar şi apăsat. Aş vrea să fiu un spiriduş care să transforme lumea mea în praf şi pulbere? Aş vrea să domine peste tot haosul? Nu! Nu! Încerc să-mi reprim disperarea şi furia. Vreau să revăd soarele, lumina. Să scap de teroarea ce mă sugrumă. O! Mai repede! Cuvintele… Le rostesc clar şi tare. Podeaua, trapă nesigură, se lasă încet. Îi îmbrăţişez pe cei doi înfrigurat. Alunecăm… alunecăm. E atât de bine! Un coridor imens se arcuieşte înaintea noastră. Lăbuţă Caramel ne deschide calea. Undeva, foarte departe, o lumină orbitoare ne cheamă. Săltăm pasul. Din foc se naşte un apus de sticlă. Alunecăm, plutim, zâmbim uşuraţi… Serafimi cu aripi scămoase, înarmaţi până în dinţi, cu câte un Kalaşnikov în bandulieră, rătăcesc în jur, păzind o poartă imensă. Lumina păleşte odihnitor… Şoldanul exersează, mişcându-şi lăbuţa într-un imaginar joc de cărţi. Kiwi plictisit îmi trage ghiont după ghiont provocându-mă la joacă. Plictiseală de plictiseală… Distrat, deschid tolba lui Kiwi. Mirat peste măsură, scot un joben cam şifonat şi, măi să fie… chiar inconfundabila baghetă a Maestrului. Silabisesc emoţionat şi apăsat cuvintele ştiute… Deodată se năruieşte totul. Suntem în cădere liberă. Viteza ameţitoare ne copleşeşte.
*
Un ropot strident de aplauze mă readuce în simţiri. Deschid larg ochii. În jocul strălucitor al oglinzilor mă priveşte un bărbos înveşmântat în mantie neagră de atlaz… Din jobenul uriaş iese anevoie Caramel, gras şi blazat, fluturându-şi o lăbuţă obosită. Kiwi, ditamai cimpanzeul, levitează graţios. Dintr-un colţ, Maestrul cocârjat, un copac uscat, îmi zâmbeşte ştirb…