Castelul blestemat (4)

Continuare din numărul 16

„Nu se cade împăraţilor, Lemuele, nu se cade împăraţilor să bea vin, nici voievozilor să umble după băuturi tari, ca nu cumva, bând, să uite legea şi să calce drepturile celor nenorociţi. Daţi băuturi tari celui ce piere şi vin celui cu suflet amărât, ca să bea să-şi uite sărăcia şi să nu-şi mai aducă aminte de necazurile lui”, mi-am adus aminte de citatul biblic atât de drag bunicului meu după tată.

„Poftim, oameni buni, atât o-nţeles el din tătă Biblia, şi când te gândeşti că tatăl lui o vrut să-l facă popă. Halal popă ieşea din tine, necredincios păgân”, îl certa mai în glumă, mai în serios bunica.

„Taci, tu muiere, că sfântul Solomon, o ştiut-o el ce grăieşte, că doară n-o si grăit aşe cum bate cânele la vânt”, îi răspundea bunicul, umplându-şi pipa cu dohan, cum îi spunea tutunului, pe care-l creştea în mijlocul „holdei de cucuruz”.

„Cine ştie ce sfănt o fo’ şi Solomon ăsta al tău, de-o grăit aşe prostii, că om normal cu scaun la cap n-ar slobozii asemenea nărodenii pă gură şi să se mai cheme şi sfânt?…”, îşi făcea cruce bunica.

„Leagă căţeaua, tu Anică, că Solomon o fo rege şi ăl mai mintos om de pe pământ, nu-l grăii de rău, că te-a bate sfântul Dumnezău”,  îi lua apărarea lui Solomon bunicul.

„Apăi tu, Pinteo, cum să grăiesc dăspre el, dacă toţi sfinţii grăiesc «Nu be’!», numa aest al tău Solomon grăie: «Be’!», no io ce să crez amu?…»”

„Păi ştie el ce grăie, că dăptaceia ie ăl mai luminat prîntre sfinţi”,

„Apăi şti-te Precista şă pe tine şă pe sfinţii tăi, că şă popa dăn Valea Stăjarului be’ dă le stânge, da-n biserică spune la lume să nu bee că-i mare păcat”, dădea a lehamite din mână bunica şi pleca să-şi vadă de ale sale.


Copyright © 2014, Cristina Schek

Copyright © 2014, Cristina Schek


Nu ştiu câtă dreptate avea cel mai iubit sfânt al bunicului Pintea, sau dacă spunea bine ce spunea, dar eu ştiam una şi bună, că era duminică, şapte decembrie, după amiază, şi peste patru zile eu trebuia să fiu de serviciu în clădirea blestemată, în clădirea în care se moare ori de câte ori noaptea de Sfântul Andrei cădea într-o noapte de vineri şi din această cauză aveam sufletul amărât, mă simţeam ca cel ce piere şi aveam dreptul să beau. Eram sigur că bunicul Pintea ar fi fost de acord cu mine, la fel şi sfântul lui înţelept. Aveam dreptul să beau, doream să mă îmbăt, dar nenorocitul de „Triple sec”, în loc să mă îmbete, mă adormi ca pe un prunc şi visul acela atât de real…

La trezire am băut şi restul, dar se pare că alcoolul nu avea nici un efect asupra mea. În afară de o groaznică arsură în stomac, nu simţeam nimic.

Iniţial pornisem să cumpăr apă minerală de la magazinul lui Tolianov, dar duminica magazinul era deschis doar până la ora doisprezece, aşa că am pornit-o spre bufet, unde am dat peste acea fericire blondă la halbă.

Cârciumarul stătea după tejghea îmbrăcat în halatul său alb, ce-i drept curat, dar foarte uzat, care-l făcea să pară imens şi în acelaşi timp îi dădea un aer spectral.

― O halbă, vă rog! i-am cerut cârciumarului care mă privea mirat, de parcă ar fi văzut pe cineva sculat din morţi.

― Cu rom sau fără?

― Cu rom! am rostit poruncitor, de parcă aş fi avut habar ce înseamnă o halbă de bere cu rom.

― Un deţ?

― Un deţ! am spus bănuind că un deţ înseamnă o sută de grame.

În bufet, în afară de mine mai erau trei tineri ţapinari adunaţi în jurul bătrânului lăutar Tonci, pe care îl ştiam de la programele artistice ce se ţineau la căminul cultural. Tonci cu ochii închişi se legăna cu arcuşul în mână deasupra strunelor viorii, iar unul dintre ţapinari cânta:

„Hai şi de-ar si omu’ ca pula, mă-ă-ăi,

hai, şi de-ar si omu’ ca pula,

ar muri şi s-ar scula,

ar muri şi s-ar scula, mă-ă-ăi…

Dară omu-i ca căcatu’ mă-ă-ăi,

dară omu-i ca căcatu’

moare nu se scoală altu’

moare, nu se scoală altu, mă-ă-ăi…”

― Ia tăceţi dracului! se răsti la ei cârciumarul. Numai prostii vă ies pe gură, nu vedeţi că e şi tovarăşul profesor aici?… Intră şi el o dată să bea o bere, iar voi îl deranjaţi cu cântecele voastre.

Cuvintele cârciumarului, îl chema Mendel şi era evreu, au sunat mai mult a reproş la adresa mea, că nu intram deloc în bufet, decât mustrare la adresa tinerilor.

― V-am supărat, domnu’ profesor? întrebă sincer unul dintre tineri.

― Nu, chiar vă rog să cântaţi, am răspuns şi, ca să-i conving că nu sunt supărat, m-am oferit să le fac cinste cu câte-o halbă cu rom.

Deşi lui Mendel cuvintele cântecului poate i se păreau nelalocul lor, eu simţeam în ele acea filosofie simplă şi neînţeleasă a ţăranului care compară moartea şi viaţa cu orice lucru înconjurător, dar niciodată nu se întreabă „de ce trebuie să mor?…”. Răspunsul lui la această întrebare e unul simplu şi l-am auzit de multe ori, bunicul Pintea îl rostea ori de câte ori murea cineva: „Aşe-i firea omului”.

― Vezi, măi Mendele, că domnu’ profesor nu s-a supărat, numa’ tu ai gărgăuni în cap şi te umfli de supărare, ia uite ce umflat eşti, râse de el tânărul.

― Vezi cum vorbeşti, muceo, că te spun tatălui tău şi-ţi rupe oasele, îl ameninţă Mendel.

― No, că acu’ oi muri de frică, răspunse ţapinarul.

Ceilalţi râseră cu poftă.

I-am întrebat dacă pot să mă mut la masa lor. Nu, nu trebuia să mă deranjez. S-au mutat ei la masa mea cu vioară cu tot.

Erau tare de treabă toţi: şi Dumitru, şi Ion, şi Vasile, şi lăutarul Tonci era de treabă, şi vioara lui… Pe urmă a venit Gheorghe cu Ilie, şi ei erau de treabă, şi Mendel era de treabă, căci ne-a mai adus un rând.

― Cum?

― Cu rom?

― Cu rom!

― Câte un deţ?

― Câte un deţ!

„Am o tiipă[1] ş-o ciutură…”

Plângea scripca bătrânului Tonci.

„Am o tiipă ş-o ciutură…”

Cântau ţapinarii strângând pumnii şi cu ochii în lacrimi.

„Am o tiipă ş-o ciutură…”

Repetam şi eu după ei, lovind cu pumnul în masă.

„Şi mă laud că-s gazdă bună,

şi mă laud că-s gazdă bună…”

― Hai, noroc băieţi!

― Să trăiţi, domnu’ profesor!

„Am o tiipă cu dohan[2],

am o tiipă cu dohan

şi mă ţin că-s bocotan

şi mă ţin că-s bocotan…”

― Ce om de omenie e domnu’ profesor!…

― Nu e cu nasu’ pă sus ca alţii.

― E la fel ca domnu’ Macoveanu.

― Ce vorbeşti, Ioane?

― Când te-o cinstit domnu’ Macoveanu cu un păhar?

― Aşa e, Dumitre!

― Noroc, băieţi!

― Să trăiţi, domnu profesor!

„Găzduşagu ardă-l focu,

găzduşagu, ardă-l focu,

mi-e ’mi place omu’ lotru,

mi-e ’mi place omu’ lotru…”

― Tot aşa, câte un rând la toată lumea!

Să trăiţi, domnu’ profesor!

Noroc, băieţi!

Când ne-o si mai rău să ne sie ca amu!

„Găzduşagu ardă-l para,

găzduşagul ardă-l para.

Mnie-mi dragă tihneala[3],

mnie-mi dragă tihneala…”

Pe urmă m-am pupat cu ei, cu fiecare, şi am plâns împreună cu ei, şi am lovit cu pumnul în masă la fel ca şi ei, ca un ţapinar, ca un adevărat fecior de lele nebună…

„Triu-riu-riu-u-u-u, triu-riu-riu-u-u-u…”

Plângea scripca lui Tonci.

„Triu-riu-riu-u-u-u, triu-riu-riu-u-u-u…”

Plângeau ţapinarii.

„Triu-riu-riu-u-u-u, triu-riu-riu-u-u-u…”

Plângeam şi eu alături de ei.

„Vină mama tatu-u-u,

oile furat-u-u-u,

pe mine legatu-u-u,

de un brad înaltu-u-u,

triu-riu-riu-u-u-u…”

Vai de mine, da’ se poate, tovarăşe profesor, să nu am eu încredere în dumneavoastră?… Păi, vă trec în caiet ca pe tovarăşul Macoveanu, îmi daţi când doriţi, nimeni nu fuge din sat.

Triu-riu-riu-u-u-u,

şi au venit păgâni,

mi-au omorât cânii,

şi au venit polecii,

mi-au luat berbecii.

 triu-riu-riu-u-u-u…”

― Da, sigur tovarăşe profesor, încă un rând, se face pe loc.

― Noroc!

― Să trăiţi, domnu’ profesor!

― Ce om de treabă!

― Nu-i cu nasu’ pe sus…

― No-o-o…

„Triu-riu-riu-u-u-u,

şi-au venit tătarii,

mau lovit cu parii,

vino mamă tatu-u-u,

oile furat-u-u-u,

pe mine legatu-u-u,

de un brad înaltu-u-u,

triu-riu-riu-u-u-u…”

Pe urmă m-am pupat din nou cu fiecare, şi am plâns cu fiecare şi iar am cântat şi iar am băut şi iar am lovit cu pumnul în masă, iar mai pe urmă…

*

M-am trezit, pentru că cineva voia să mă sugrume. Încercam să mişc mâna stângă, dar îmi amorţise de tot, sute, mii, un muşuroi întregi de furnici îmi alergau pe sub piele, care încotro voia. Cât despre mâna dreaptă, cineva mi-o imobilizase şi o ţinea foarte strâns, legând-o probabil de ceva şi acum încerca să mi-o strivească cu o greutate insuportabilă. Însă imediat am constatat cu mare bucurie că pot să-mi mişc piciorul stâng, cât despre cel drept era la fel ca şi mâna dreaptă, prins ca într-o menghină şi strivit de o greutate moale şi caldă. Iar pe deasupra, de parcă toate aceste necazuri nu mi-ar fi ajuns, cineva îmi apăsa faţa cu o greutate înăbuşitoare, umedă şi lipicioasă. Mi-am făcut curaj şi am deschis un ochi, dar în loc să zăresc o mână criminală încercând să mă sugrume, am zărit un sfârc zmeuriu de sân. Un sân, frumos de femeie.

„Ce Dumnezeu? Sigur visez iar, da, e doar un vis…”, am gândit.

„Sau poate mor?…”, auzisem deseori de la bătrânii din satul bunicilor, că muribunzii înainte de a-şi da obştescul sfârşit văd moartea ca pe o femeie frumoasă, ba câteodată li se pare că se şi drăgostesc cu ea. Cică era unul, Petrea a Lungului, care căzu la pat, răpus de o boală şi muri. Aşa crezuseră toţi că a murit, că nu respira deloc, nici inima nu-i mai bătea în piept, dar el când colo era viu, că sufletul încă nu ieşise din el. Când luă seama nevastă-sa că omul murise de boală, speriată ieşi afară şi, cu toate că era vară, începu să colinde sub geam, ca să păcălească boala, ca nu cumva să se îmbolnăvească şi copiii. Boala a crezut că a venit iarna şi a fugit speriată, iar femeia repede a tras o brazdă în jurul casei, ca boala să nu se mai întoarcă înapoi şi, când intră în casă, vezu că bărbatul său mort stă bine mersi pe un scaun lângă masă, sănătos şi pe deasupra şi supărat, că ea umblă Dumnezeu ştie pe unde, iar lui îi e foame. Apoi acel Pertea a Lungului a povestit cum a venit la el moartea. „Nu era nici bătrână, nici urâtă şi nu avea nici haine albe, nici negre şi nici coasă, ci era îmbrăcată în straie de biserică[4] şi frumoasă cum nu mai văzusem alta şi începu să mă mângâie şi să mă ţuce[5] de mi se sculase pişătoarea mai ceva ca-n tinereţe”, râdea bătrânul, bucuros că nu a murit.

Când am deschis şi celălalt ochi, mi-am dat seama că moartea era nevasta inginerului silvic Codrea cu care deseori jucam şah.

„Dacă ar intra acum inginerul pe uşă, cred că aş ieşi de aici mai ciuruit decât Sergiu Nicolaescu din depozitul de alcool”, a fost primul gând ce trecu prin capul meu sec ca un dovleac crescut pe o grămadă de gunoi. Dar mi-am adus aminte că alaltăieri îl întâlnisem pe inginer cu rucsacul în spate, aşteptând autobuzul, şi spunea că merge la Bucureşti, că are treabă la minister şi că va sta acolo o săptămână. Ileana, aşa o chema, în afară de verighetă şi cercei nu avea nimic pe ea. Eu nu aveam nici atâta. Eram amândoi goi puşcă, cum ne aduseră pe lume mamele noastre. După ce am reuşit să-mi scot piciorul drept dintre pulpele ei transpirate, am început încetişor să-mi eliberez şi mâna. Femeia suspină încetişor în somn şi se întoarse cu spatele la mine, moment în care am devenit liber. Gol şi liber, mai ceva ca părintele Adam printre pomii din Grădina Edenului în căutarea unei frunze cu care să-şi acopere goliciunea.

Dar lângă canapeaua pe care Dumnezeu sfântul ştie dacă am gustat din fructul oprit zăceau frunzele mele sub formă de chiloţi, ciorapi şi maiou, ceva mai încolo, tot pe podea pantalonii şi cămaşa, pe spătarul unui fotoliu pulovărul, iar pe alt fotoliu jacheta îmblănită. Din prag mă priveau ca două pisici negre bocancii. Astfel, când am ajuns la uşă, eram gata echipat pentru fuga de la locul faptei.

Pentru prima oară în cariera mea didactică am lipsit nemotivat de la ore. Norocul  meu era că luni nu aveam decât două ore.

„Poate n-o să ajungă absenţa mea la urechile directorului”, am gândit şi am sperat, plimbându-mă liniştit prin apartament, de la bucătărie, unde încercam să beau un ceai, până la toaletă, unde vomitam întruna ca o muiere gravidă.

*

„Oamenii cu carte-s cu mult mai răi când se îmbată decât noi ăştialalţi, oamenii simpli. Noi când bem nu facem atâtea măgării ca ei”, spunea de multe ori bunicul, ca imediat după aceea să pomenească de căpitanul lui de pe front care ori de câte ori se îmbăta se dezbrăca în pielea goală şi se tăvălea prin urzici ca un purcel. „Avea spatele roşu ca racul opărit, iar lui nici că-i păsa”. Pe urmă îl pomenea şi pe avocatul Stoica din Sighet care, beat, mânca pahare. „Le ronţăia ca pe bomboane, până se topeau în gura lui, nisip se făceau.”

Nu mi se întâmpla prea des să mă îmbăt, asta era a treia oară. Dar niciodată nu mă simţisem mai rău ca atunci.

Nu mai conta că mă durea îngrozitor capul şi că vomitam întruna orice puneam în gură, până şi apa o dădeam afară.

Nu conta nici că mă făcusem de râs la bufet în faţa oamenilor, puteam trece şi peste asta. Dar faptul că mă trezisem în patul inginerului, în pielea goală, alături de nevastă-sa şi că poate i-o şi trăsesem, sau mai bine spus mi-o trăsese ea mie, mă făcea să mă simt îngrozitor, un om josnic, un om de nimic.

„Cum naiba de puteam să decad în asemenea hal?”, aceasta era întrebarea care îmi rodea sufletul, alături de întrebările secundare: Cum ajunssesem în locuinţa inginerului şi dacă mă văzuse cineva?

Eram şi laş pe deasupra, voiam să-mi ascund urâta faptă în loc să…

În loc să ce?

În loc să mă duc la inginer şi să-i spun: „Dragă Codrea, iartă-mă că ţi-am futut nevasta. Dar hai să trecem de acest amănunt, să uităm că s-a întâmplat, şi să jucăm o partidă de şah…”

*

Marţi dimineaţă, directorul şcolii convocă în sala profesorală o şedinţă de urgenţă.  Mie unuia numai şedinţa şi vocea răguşită ce semăna mai repede cu grohăitul unui porc decât cu vocea unui om îmi lipseau, că în rest aveam de toate: mustrări de conştiinţă, ameţeli, dureri de cap, arsuri în stomac… cu alte cuvinte, eram varză.

„Beteagă de uiagă”, spunea deseori bunica, atunci când bunicul se văita, scrâşnea din dinţi şi cerea un pahar de tărie, „deoarece cui pe cui se scoate”, vinul nu-i plăcea, nici berea. În ultimele zile, din ce în ce mai des am început să-mi aduc aminte de bunicii mei după tată. Pe cei după mamă nu i-am cunoscut, muriseră înainte de a mă naşte eu.

„Muiere mo-o-or…”, gemea bunicul, întins pe burtă la umbra nucului din curte sau la umbra călinului de lângă fântână.

„Aşe-ţi trebuie, dacă bei ca un bou, Doamne iartă-mă!” îşi făcea semnul crucii bunica. „Că nici dobitoacele nu beau, numai cât le trebuie, dar tu torni în tine pahar după pahar, dacă ar curge râuri de băutură şi tot nu ţi-ar ajunge…”

„Mo-o-or muiere…”, continua să geamă bunicul.

Atunci bunica zâmbea satisfăcută şi îi arunca acea vorbă ce-l enerva cel mai tare pe bunicu:

„Beteagă de uiagă…”

Adică te-ai îmbolnăvit de la sticlă, că ai băut prea mult. Ceea ce mă mira era că nu-i spunea beteag – bolnav, ci „beteagă”, dar îi spunea aşa probabil din cauza că „beteagă” rima cu „uiagă”. Pe urmă adăuga:

„Şezi blând, că-ţi aduc more[6].”

Dar bunicului nu-i trebuia altceva decât un pahar de tărie, după care adormea buştean.

― Tovarăşi, ne-am adunat aici ca să analizăm comportamentul colegului nostru, Barbu Dragutin…

„Ia uite ce onoare pe capul meu”, era cât pe ce să fluier a uimire, dar m-am abţinut.

Toţi colegii m-au privit miraţi, numai „tovarăşul de nădejde” a rânjit ca un idiot, parcă voia să-mi spună: „Aşa îţi trebuie, tovarăşe, dacă bei fără mine.”

― Cu toate că acest caz va fi dezbătut şi de organele superioare, adică de către tovarăşii de la inspectoratul şcolar judeţean, eu am primit sarcina de la tovarăşul Moisescu să analizăm cazul şi în cadru consiliului profesoral al şcolii, dar şi pentru a afla care este părerea dumneavoastră, vizavi de comportamentul tovarăşului Barbu şi să propună fiecare dintre voi ce ar trebui să facem, pentru a preîntâmpina pe viitor asemenea cazuri.

„Ei, acum ţine-te, tovarăşe”, spunea privirea batjocoritoare a tovarăşului Macoveanu.

― Tovarăşul Barbu a dat dovadă de un comportament nedemn pentru un membru al Partidului Comunist, tovarăşi! grohăi directorul.

„Ia să vedem, ce ştii dumneata despre mine, tovarăşe director?…”

― Tovarăşul Barbu în ultimele zile a luat legătura cu mai multe elemente dăunătoare societăţii noastre, elemente care împiedică construirea socialismului, nu cred că este cazul să le pomenim aici numele, deoarece îi cunoaştem foarte bine cu toţii. Este periculos, tovarăşi, să intrăm în contact cu asemenea elemente, care ne pot molipsi de lucruri asemenea celor  săvârşite de tovarăşul Barbu, care, după ce l-a vizitat pe cetăţeanul Banderciuk, pe care Partidul Comunist l-a exclus din rândurile sale, după ce mai întâi i-a dat şansa să se reabiliteze, a vizitat şi familia Hengeduş, care sunt urmaşii unor moşieri, duşmani ai poporului nostru muncitor.

„Sigur nu aţi pomenit numele «elementelor dăunătoare societăţii noastre, care împiedică construirea socialismului», tovarăşe director?…”, mai-mai că-mi venea să pufnesc în râs.

― După care l-a plătit pe tovarăşul Bartol, despre care numai faptul că a fost angajatul instituţiei noastre mă împiedică să vorbesc, tovarăşi, l-a plătit cu băutură ca să-l ducă în fosta capelă a castelului. Bravo, tovarăşe Barbu, mai rămâne să te duci alături de săteni la biserică, la slujba de duminică…

„La cârciumă deja am fost cu ei. Poate drumul spre biserică duce prin cârciumă, nu avem de unde să ştim, tovarăşe director…”

― Dar tovarăşul Barbu nu se opreşte aici. Duminică se îmbată împreună cu sătenii la bufetul din sat, cântă cu ei şi face scandal – loveşte cu pumnul în masă, sparge pahare şi pe deasupra bea pe datorie…

„Nu sunt singurul intelectual ce bea pe datorie”, am privit spre Macoveanu, care parcă, ghicindu-mi gândurile, a strâns nevinovat din umeri.

― Nu vreau să vorbesc despre alte fapte murdare ale tovarăşului Barbu, pe care le-a săvârşit în acea noapte.

„Aha, nici numele «elementelor dăunătoare societăţii noastre nu a vrut să pomenească», la fel o să facă şi cu celelalte «fapte murdare ale tovarăşului Barbu»”. Dar, spre marea mea mirare, directorul nu pomeni nimic de aventura mea cu soţia inginerului silvic. Sări peste această faptă şi merse mai departe:

― Dar, colac peste pupăză, tovarăşul Barbu a început să lipsească de la şcoală, tovarăşi! Ce spuneţi despre asta?

― Eu zic să-l ardem pe rug! spuse, surprinzându-l pe director, Andrei Macoveanu.

Aproape toţi pufniră în râs, însă directorul tuşi grav, ceea ce îi făcu pe toţi să devină serioşi şi severi.

― Nu cred că este nici locul, nici momentul potrivit pentru asemene glume, tovarăşe Macoveanu, grohăi aproape sufocându-se directorul, nevenindu-i să-şi creadă urechilor.

De fapt, nici eu nu mă aşteptam ca Andrei Macoveanu să fie în stare de aşa ceva, se pare că mă înşelasem, iar „tovarăşul de nădejde” avea ceea ce se numeşte „şira spinării”.

― Tovarăşul Barbu scrie monografia satului, deci e normal să-i viziteze pe aceşti oameni pentru a se documenta, din acelaşi motiv a coborât şi în subsolul castelului.

― Sigur, sigur, tovarăşi, şi când urla în cârciumă şi lovea cu pumnul în masă, tot pentru documentare o făcea, ce zici, tovarăşe Macoveanu?… Nu-i lua apărarea, că ştiu bine că şi dumneata deseori…

― Eu beau zilnic, tovarăşe director, dar nimeni niciodată nu m-a adus cu targa de cărat mortar acasă. Dacă vreţi, putem dezbate şi acest subiect, adică, care cum bea…

― Ne-am adunat aici să analizăm situaţia tovarăşului Barbu, deoarece aşa ne-au cerut tovarăşii de la inspectoratul şcolar judeţean, iar dumneata, tovarăşe Barbu, te vei duce personal la inspectorat şi vei da socoteală pentru faptele tale. Tovarăşul Moisescu te aşteaptă joi la orele doisprezece!

― Nu mă pot duce, tovarăşe director! am răspuns aproape bucuros.

― Ce înseamnă asta?! se enervă directorul.

― Înseamnă că joi sunt de serviciu la telefon.

― Ei bine, o să facă tovarăşul Macoveanu în locul tău, dacă tot a sărit să te apere, grohăi satisfăcut directorul.

*

Deşi lucrurile au luat o întorsătură neaşteptată, care mă scutea de ceea ce îmi stătea ca un ghimpe în suflet, în loc să răsuflu uşurat, parcă mă simţeam şi mai împovărat.

„Beneficium accipere libertatem vendere est”[7]. Dar ce mai puteam face? „Alea iacta est”[8], dacă tot am început pe latineşte. Soarta l-a ales pe Macoveanu să fie de serviciu în noaptea de Sfântul Andrei. El era următoarea victimă a blestemului. Poate va trebui să moară în locul meu, căci acolo se murea pe bune, ori de câte ori… Dar ce puteam face?… Nu aveam nicio şansă să mă creadă careva dintre tovarăşi, deşi dovezile stăteau acolo sub nasul lor. Eram sigur că mai repede ar fi chemat salvarea şi m-ar fi internat la psihiatrie, decât să mă asculte până la capăt şi să se uite ce scrie în colecţia ziarului judeţean „Pentru socialism”.

Dar nu puteam pur şi simplu să plec la inspectoratul judeţean şcolar şi să-l las pe Macoveanu în grija Domnului. Trebuia să-l previn, să trag măcar un mic semnal de alarmă. Astfel, miercuri seara am sunat la uşa lui.

― Ehei, mon cherule, vezi că tot pe mâna mea ai ajuns… Nu ai vrut să-mi dai de bună voie două sticle de „Triple sec”, acum o să-mi dai silit de toa’şu director, ha-haha!… râse Macoveanu. Dar hai, intră, intră de ce te-ai oprit în prag?

― Am venit să vorbim…

― Şi eu care credeam că vrei să ne îmbătăm, ha-ha-ha! Ştii care-i norocul tău, mon cherule?

Habar nu am, am răspuns trist, căci în situaţia în care mă aflam numai de noroc nu putea fi vorba.

― Norocul tău, mon cherule, este că toa’şu director i-o trage şi el de îi ies scântei dintre craci.

― Cui „i-o trage?” am întrebat, făcând pe prostul, căci ştiam încotro îndoia vorba Macoveanu.

― Ia nu mai fă pe niznaiu, că de acum eşti şogor[9] cu ditamai directorul, dar nu numai cu el.

― Dar tu de unde…

― De unde ştiu? mă întrerupse. Păi tot ce mişcă-n ţara asta mi-e prieten numai mie… Mi-a spus unul dintre ţapinari, Dumitru. El te-a dus la Ileana, voiai să mergi la femei şi omul s-a gândit că ţărăncile nu-s de nasul tău şi te-a dus la o doamnă, pardon la o tovarăşă, aşa-i spun ţapinarii – tovarăşa Ileana.

― Şi directorul?

― De unde ştie directorul?

― Da.

― Păi, probabil de la ea sau de la paznicii fabricii de cherestea, sunt oamenii lui, sunt sigur că te urmăresc de când ai trecut pragul lui Plinius, că şi el e pus sub urmărire. Directorul raportează totul lui Moisescu.

― Nu mai contează, sper ca mâine să lămuresc totul.

― Cu Moisescu? se miră de naivitatea mea.

― Da, cu Moisescu.

― Mai bine ai încerca cu măgăriţa lui Balaam.[10]

― Ascultă-mă, Andrei, eu de fapt am venit să vorbim despre ceea ce se întâmplă la castel ori de câte ori noaptea de sfântul Andrei pică în noaptea de joi spre vineri.

― Bei o votcă cu mine?… parcă nici nu a auzit ce i-am spus.

― Andrei, eu vorbesc de…

― Am o vodcă poloneză, „Zubrowka”.

― Andrei, poţi fi un moment…

― Numai să nu mă întrebi de unde o am, că nu pot să-ţi spun, continua jocul Macoveanu.

― Mai bine aş vorbi cu măgăriţa lui Balaam, am spus mai mult îngrijorat decât supărat.

― Deci bei sau nu?

― Nu, mulţumesc.

― Ei, atunci, permite-mi să te conduc, căci eu…

― Andrei, poţi să taci naibii din gură cinci minute şi să mă asculţi? l-am întrerupt eu de această dată.

― Nu am timp, aştept o doamnă care trebuie să pice din moment în moment, zâmbi Macoveanu, aproape împingându-mă spre uşa care se deschise larg, fără ca cineva să sune sau să bată şi în prag apăru nevasta inginerului silvic.

Am trecut pe lângă ea cu capul plecat, bolborosind un „bună ziua!”, iar Macoveanu îmi şopti închizând uşa:

― Ce credeai, mon cherule, că numai tu fuţi în satul ăsta?…

Am plecat învins, sperând totuşi ca Moisescu să nu mă reţină mult la inspectoratul şcolar, ca să pot prinde autobuzul de patru după amiază. Asta însemna să ajung în sat în jurul orei opt seara, să cumpăr o sticlă de băutură şi să petrec noaptea de Sfântul Andrei la castel împreună cu „tovarăşul de nădejde” Andrei Macoveanu, până la urmă era ziua, mai bine spus noaptea lui onomastică.

Acest gând mă mai linişti un pic.

Cât despre ce măsuri avea să ia împotriva mea tovarăşul Moisescu…

Mă durea fix în…

Am zâmbit aducându-mi aminte de caporalul Mitea, comandantul nostru de grupă care ne întreba:

― Auzi, Biba[11], pe voi vă doare-n pulă de caporal?

― Nu, tovarăşe caporal, nu ne doare, răspundeam.

― A-a-a, pe voi nici în pulă nu vă doare de caporal?…

― Ba, ne doare, tovarăşe caporal.

― Aşa, deci recunoaşteţi că vă doare-n pulă de mine?…

― Păi, cum să răspundem să fie bine? întrebam miraţi de deşteptăciunea caporalului.

― Măi, Biba’, răspunzi că te doare sufletul şi atunci eu nu te mai fut, cu toate că miroşi a curve…

*

Socoteala de acasă niciodată nu se potriveşte cu cea de la târg, spune o veche zicală românească şi spune adevărul, căci eu am socotit că joi, doisprezece decembrie, voi sta smirnă în faţa tovarăşului Moisescu în cabinetul său de la inspectoratul şcolar judeţean, aşteptând ca tovarăşul să mă facă cu ou şi cu oţet, asta aşa, mai tovărăşeşte, iar mai pe limba poporului – albie de porci.

Parcă-l aud:

„Să nu uităm nicio clipă că suntem comunişti, tovarăşi!… Datoria voastră de dascăli este de a pregăti viitoarea generaţie de muncitori, agricultori şi intelectuali care va contribui cu mare onestitate la construirea viitorului luminos al patriei noastre, tovarăşi!… În acelaşi timp, tovarăşi, rolul vostru este de a-i îndepărta pe părinţii elevilor nu numai de biserică, după cum bine a spus tovarăşul Marx, că „Religia este opiu pentru popor”, dar şi de credinţele, obiceiurile, tradiţiile şi superstiţiile lor care îi apropie de omul Evului Mediu. Datoria voastră, tovarăşi, este de a-i lumina şi de a-i lămuri că singura cale care îl face pe om liber şi fericit este calea socialismului!…”

Dar eu când colo, iată, stăteam acasă frumos – bine, merci, la căldurică cu o cană de ceai în mână şi încercam să ghicesc dacă mâine la aceeaşi oră voi putea face acelaşi lucru. Altceva ce puteam să fac? Ce ţi-e scris în frunte ţi-e pus.

Auzisem odată în tren o poveste cu un ţapinar căruia i-a ghicit o vrăjitoare bătrână că în ziua în care va împlini patruzeci şi patru de ani îl va lovi un lemn în cap şi va muri. Săracul om a trăit cu teama în suflet vreo zece ani, iar în ziua când împlinea patruzeci şi patru de ani a hotărât să nu iasă afară din casă deloc. „I-a să văd cum o să mă omoare lemnu-n casă”, îşi spuse stând culcat în pat tocmai sub ruda[12] de haine. Da când a adormit, sârma care ţinea ruda s-a desprins din grindă, iar ruda l-a lovit în cap şi l-a omorât. Aşa că degeaba… Dacă îmi era dat să mor în noaptea de Sfântul Andrei, muream. Moartea mă găsea şi-n gaură de şarpe.

M-am pregătit sufleteşte pentru întâlnirea cu tovarăşul Moisescu, luasem şi o şosetă, cea de la piciorul stâng, pe dos, am călcat cu piciorul drept când am ieşit din casă, m-am ferit ca până la staţia de autobuz să nu treacă prin faţa mea nici o pisică neagră sau ne-neagră, sau cumva, Doamne fereşte, vreo femeie cu găleata goală. Cu o jumătate de oră înaintea orei de plecare am fost în staţie, dar autobuzul nu a venit.

„Futu-i tiglizăul mamii lui de autobuz!”, înjură un navetist când paznicul de la Consiliul Popular veni să ne spună că autobuzul nu poate să ajungă din cauza drumului înzăpezit. „A nins toată noaptea, ce să-i faci?” spuse, parcă dezvinovăţindu-se, paznicul.

*

La ora două fără un sfert intram pe uşa cancelariei, spre marea surprindere a „tovarăşului de nădejde” care era gata să-şi preia postul în primire. Puteam să jur că în geanta lui sport de culoare albă, pe care scria cu litere albe FC ARGEŞ, se afla cel puţin o sticlă de „Triple sec”, deoarece pe raftul din magazinul mixt bătrânul Tolianov mai avea în gestiune doar patru, iar după trecerea mea pe acolo i-au mai rămas trei.

― E-ehe-e-i, mon cherule, eşti pregătit să mori?… m-a luat în primire Macoveanu. Gata, în noaptea asta te papă Bau-baul, ha-ha-ha! râse aproape sincer, semn că deja trase o duşcă, dacă nu două.

Din cei prezenţi în sala profesorală nu s-a găsit nimeni să guste gluma lui Macoveanu. Asta mă speriase un pic, toţi mă priveau ca pe o victimă.

A salutat şi, fără să-i răspund, am intrat în secretariat, de unde am ieşit numai după ce nu i-am mai auzit vocea. Nu îi purtam pică, poate băuse să-şi facă curaj. Până la urmă poate credea şi el în… cine ştie?…

*

La patru şi un sfert am rămas singur în clădirea asupra căreia eram convins că în noaptea aceea se va abate blestemul, cum se abătuse de atâtea ori până atunci.

Ultimul plecase profesorul de fizică Laviţeanu, pe care îl respectau toţi pentru că atunci când îşi construise „blocul” – casă cu etaj – făcuse şi o macara din lemn, cu ajutorul căreia ridicase materialele de construcţii, iar meşterii nici nu aveau nevoie de salahori, pe urmă îşi făcuse lift şi un teleferic care urca în grădina lui de sub dealul Hriţcovului.

„Are minte de ministru!”, deseori îl lăudau localnicii.

Odată cu plecarea profesorului Laviţeanu, am simţit cum mi se aşează pe suflet un fel de ceaţă: o spaimă amestecată cu milă faţă de propria-mi persoană.

„Nu poate să mi se întâmple nimic rău”, îmi repetam în gând, mă consideram un om bun, adică, nu am furat, nu am ucis, nu am minţit mai mult ca alţi creştini, nu am râvnit la nevasta altuia, povestea cu… a fost o pură întâmplare, aşa că de ce să se abată asupra mea blestemul,  de ce?…

„Crezi că ei nu au fost oameni buni?…”

„Nu am spus asta, doar că…”

„Că ce?…”

„?…”

„Te crezi mai bun decât toţi aceia care au murit înaintea ta?… Tocmai asta dovedeşte că eşti mai rău decât ei toţi la un loc!…”

„Poate am exagerat puţin, dar eu…”

„Tu, ce?… Te afli pur şi simplu în locul şi momentul în care cineva trebuie să moară… aproape nici nu contează dacă eşti bun sau rău… soarta te-a ales aşa că…”

― Dar ce Dumnezeu, mă cert cu mine însumi? am rostit cu voce tare sperând că astfel voi reuşi să alung gândurile rele care îmi prăpădeau sufletul.

„Nimeni nu a luat în serios blestemul mamei lui Darka până în anul 1907, când noaptea de Sfântul Andrei a picat joi spre vineri, 13 decembrie, iar vineri dimineaţă a fost găsit spânzurat de grinda grajdului vizitiul unui notar din S. aflat în vizită la castel”, mi-am adus aminte de cuvintele lui Plinius.

„Crezi că vizitiul a fost om rău?…”

„Nu am spus asta”, încercam să mă apăr de mine însumi.

„Ba aşa crezi, te crezi mai bun decât toţi, dar vei muri la fel ca ei!..”

Ca să alung gândurile, am început să mă plimb prin sala profesorală.

Am pus câteva lemne pe foc şi mi-am turnat un pahar de „Triple sec”.

„Când, în 1912, tot în noaptea de joi spre vineri, noaptea Sfântului Andrei, un negustor austriac şi-a ucis cu trei focuri de revolver soţia, după care s-a sinucis şi el, lumea a făcut legătura că blestemul mamei lui Darka se împlineşte numai în nopţile când Sfântul Andrei pică joi spre vineri.”, auzeam în continuare cuvintele bătrânului profesor Banderciuk.

„Ei, ce spui de asta?… Tot te crezi mai bun decât ei?…”

― Doamne, ajută-mă! am rostit făcându-mi semnul crucii.

„Aha, acum te prefaci credincios, pios, mironosiţă… Crezi că ei nu au fost credincioşi? Crezi că ei nu se rugau la Dumnezeu?…”

„Noaptea de Sfântul Andrei a anului 1918 a întărit existenţa blestemului prin sinuciderea unui bancher care, după ce a pierdut la poker, cine ştie, poate întreaga-i avere… şi-a zburat creierii cu revolverul. Mai departe, în anul 1929, aveam opt ani şi o ţin foarte bine minte pe domnişoara Luiza Reimann, care locuia la Castel şi era bună prietenă cu mama, amândouă au fost învăţătoare. Luiza a murit aşa, deodată, în noaptea de Sfântul Andrei”, continua vocea profesorului.

„Eşti pregătit să mori?… Spune, eşti pregătit?”

Desigur, în afară de mine în sala profesorală se aflau şi gândurile mele pe care frica de moarte le separase de mine, transformându-le în cei mai aprigi duşmani, dar mai era şi vocea lui Plinius care mă avertiza, dar mă şi înspăimânta în acelaşi timp.

Am hotărât să le ignor prezenţa şi mi-am turnat din nou un pahar.

„Ţi-e frică de moarte, Dragutine, ţi-e frică…”

„Următoarea victimă a fost un vânător care în noaptea Sfântului Andrei, joi spre vineri, a anului 1935 s-a împuşcat, curăţându-şi arma.”

„Ai să mori, Dragutine, în noaptea asta ai să mori!”

„Pe plutonierul de jandarmi Csabo l-am cunoscut foarte bine, mă scăpase de front la insistenţele tatălui meu, şi-a tăiat beregata cu briciul în noaptea de Sfântul Andrei a anului 1940.”

„Bea, Dragutine, bea, căci în noaptea asta vei muri! Vei muri, Dragutine, auzi? Vei muri! Ha-ha-ha!…”

„În patruzeci şi şase, în noaptea de Sfântul Andrei, în salonul castelului s-a împuşcat căpitanul de grăniceri Iuri Slovenko, fostul meu camarad de arme. Cam asta e tot, despre celelalte morţi din cincizeci şi şapte încoace ai citit în arhiva ziarului «Pentru socialism»”, cel puţin aşa susţine colegul tău Macovaenu.”

„Toarnă-ţi, Dragutine, sunt ultimele tale clipe…”

Am turnat şi am băut.

„După ei au urmat ceilalţi, ai citit cu ochii tăi: pneumologul Karol Firtzak, învăţătorul Ştefan Bereghi, profesoara Elena Trifănescu, profesorul Panduru, iar acuma e rândul tău, Dragutine! Bea, căci în noaptea asta ai să mori!”

Am turnat şi am băut.

„În noaptea asta e rândul profesorului de limba română Barbu Dragutin! Ha-ha-ha!…”

„Cine o să ştie dacă aţi făcut sau nu de serviciu la telefon, oricum nu sună nici dracu, Doamne, iartă-mă!”, se auzi vocea blândă al bătrânului Tolianov.

„Ai să mori, Dragutine! Ha-ha-ha!… Ai să mori, auzi?!”

― Nu am să mor! am răspuns hotărât şi, înşfăcând sticla, am ieşit fără să sting lumina.

Afară ningea frumos ca într-o poemă rusă.

Am închis poarta cu lacătul pe dinăuntru, după care am traversat curtea şi m-am strecurat prin strungă, pe care o folosesc şcolarii când fug de la ore. Pur şi simplu îmi era frică să trec peste gardul de fier forjat din faţa castelului, deoarece avea nişte ţepe pe care cred că le-ar fi invidiat până şi dreptul Vlad Dracul.

*

― Vreţi să vă dăruiesc crucifixul meu? mă întrebă surâzând.

― Nu! am răspuns hotărât.

― Nu este frumos să refuzaţi ceva ce vă oferă însăşi regina balului, se auzi din spate vocea pictorului Andrzej Jankowiak.

― Eu doar am răspuns la o întrebare, am spus pe un ton sever.

― Nu e bine, domnule, nu e bine deloc, mai ales că nu aţi fost invitat la acest bal…

― Ba am fost, eu sunt invitatul de onoare, m-am umflat în pene ca un cocoşel de munte.

― Atunci arătaţi-mi invitaţia dumneavoastră, se amestecă în vorbă Antal Kurukz.

― Domnilor, vă rog frumos! interveni Darka luându-mă de braţ, domnul Dragutin Barbu este invitatul meu.

― Atunci unde este invitatul de onoare, cum îndrăzneşte să întârzie?! bătu furios din picior Antal Kurukz.

― Linişteşte-te, Antal, domnul profesor Andrei Macoveanu trebuie să sosească din clipă în clipă, am trimis după el pe profesorul Panduru, spuse Lucasz Szukala, fratele frumoasei fete.

„Ce să caute Macoveanu la bal, el nu crede în…”, mi-a trecut prin minte.

― Vreţi să ne plimbăm pe malul lacului? mă întrebă rugător.

― Da, vreau! am răspuns  emoţionat.

Am ieşit afară. Pe malul lacului ardeau focurile care trebuiau să alunge strigoii şi toate spiritele rele.

― Vreau să ne plimbăm cu bărcile pe lac, îmi spuse, când ne-am apropiat de lacul a cărui apă sărată nu îngheţa niciodată. Vrei să ne plimbăm?

― Vreau, am răspuns, coborând spre malul lacului unde erau câteva bărci pentru o singură persoană.

― Dar mai întâi vreau să-ţi dăruiesc crucifixul meu, vrei?

― Vreau, am repetat, fermecat de frumuseţea ei şi am sărit într-una din bărci.

― Aşteaptă-mă, spuse Darka.

Văzând-o că se urca în aceeaşi barcă cu mine, am simţit o teamă crescândă, priveam cu consternare cum se aşează în faţa mea. Deşi nu am pus mâna pe vâsle barca aluneca pe oglinda lacului, auzeam plescăitul vâslelor din ce în ce mai puternic, inima îmi bătea în piept cu putere, voiam să mă apropii de ea, i-am întins mâna, am prins-o de mâneca rochiei, dar  mâna Darkăi se destrămă ca o dâră de ceaţă, degetele mele prindeau doar aerul. Sus, de pe malul lacului. Andrzej-omul lup se aruncă urlând în apa. O lună uriaşă de argint se legăna pe valurile cenuşii. Pe mal se stingeau flăcările focului. Fum, vânt, mâna întinsă, plânset, iar barca micuţă, în care încăpea doar un singur om, se scufunda leneş ca o…

*

Profesorul Barbu Dragutin s-a trezit cu nişte arsuri la stomac de parcă ar fi înghiţit cărbuni aprinşi. De pe noptieră îl privea sticla goală de „Triple sec” şi ceasul deşteptător care arăta cu mult peste ora nouă.

― Iar am dat-o în bară, dar măcar sunt viu şi nevătămat! bombăni profesorul, mahmur, îndreptându-se spre baie şi deodată, zărindu-se în oglindă, amuţi… Sângele îi îngheţă în vene, rămase paralizat…

De gâtul său, prinsă de un lănţişor, o piatră preţioasă în formă de cruce, de o culoare verde aidoma ochilor ei, de care era prins un Cristos de aur…

*

PENTRU SOCIALISM – Organ al Comitetului Judeţean Maramureş al PCR şi al Consiliului Popular Judeţean Maramureş, luni 15 septembrie 1985 

LA ŞCOALA DIN LOCALITATEA R., MOARTEA LOVEŞTE DIN NOU

Vineri, 13 decembrie, în jurul orelor 7, Josef Bartal, omul de serviciu de la şcoala din localitatea R, a descoperit trupul neînsufleţit al profesorului de educaţie fizică Andrei Macoveanu. Se pare că tovarăşul profesor a încercat să treacă peste gard şi, alunecând, a căzut într-o ţeapa care i-a străpuns inima. Moartea profesorului rămâne suspectă deoarece este al patrulea cadru didactic care moare în incinta şcolii…

*

― M-o trezit azi noapte cam aşe, să tot fi fost unşpe sau unşpe şi jumătate, şi mi-o cerut o sticlă de „Triple sec”. Era băut bine, dar mie mi-o fo’ ruşine să-i zic că nu-i mai dau, că, no, el îi om învăţat…

„Mă duc la şcoală, domnule Tolian,” mi-o zis.

„Apăi, ce să faceţi la şcoală, păcatele mele, la asemenea oră?” l-am întrebat.

„Mă duc la tovarăşul Dragutin, că-i de serviciu la telefon, vreau să-l sperii un pic, că se cacă pe el de frică”, atâta mi-o spus şi dus a fost, ca pe urmă să aflu că…

Da’ celuilalt, lui Dragutin nu i-o fo’ frică, că eu i-am spus odată: „Cine o să ştie dacă aţi făcut sau nu de serviciu la telefon, oricum nu sună nici dracu, Doamne, iartă-mă!” Da’ el tot s-o dus, a trecut pe aici şi a luat şi el o sticlă de „Triple sec”, trebuie să mai comand, că mi-o mai rămas două.

Păcat de profesorul Macoveanu, mare păcat…

SFÂRŞIT

ianuarie – august 2013
Bucureşti – Toronto


[1] Pipă.

[2] Tutun.

[3] Odihna.

[4] Haine de sărbătoare.

[5] Sărute.

[6] Zeamă de varză.

[7] A accepta o favoare de la cineva inseamna a-ti vinde libertatea, (lat.).

[8]  Zarurile au fost aruncate. (lat.)

[9] Cumnat (aici rival).

[10] Expresie izvorătă dintr-o miraculoasa poveste biblică, în care este vorba de măgărița prorocului Balaam care a capatat grai omenesc.

[11] Biban (răcan, recrut).

[12] Prăjină pe care se țin hainele în casele țărăneștĭ (culme).

Despre Mihai Hafia TRAISTA

Mihai Hafia TRAISTA a scris 5 articole în Revista de suspans.

Scriitor, jurnalist, n. 15.06.1965, Sighetu Marmaţiei, Maramureş; Licenţiat în filologie şi jurnalism; Redactor şef al revistei literare «Mantaua lui Gogol»; Secretar de redacţie la revista scriitorilor ucraineni din România «Naş holos»; Membru al Uniunii Naţionale a Scriitorilor din Ucraina. Carti publicate: 1). Simfonia ierbii de mătase, Editura Mustang, Bucureşti, 2001 (poezii). 2). Dimineţi azurii, Editura Mustang, Bucureşti, 2004 (proză scurtă). 3). Suflet de huţul, Editura RCR Editorial, Bucureşti, 2008 (nuvele). 4). Nu da crezare ochilor tai, Editura RCR Editirial, Bucureşti, 2009 (proză umoristică). 5). Pe cărări de malin, Editura RCR Editorial, Bucuresti, 2009 (povestiri şi poveşti). 6). Puntea, Editura RCR Editorial, Bucuresti, 2010 (proza umoristică). 7) Ibovnice cu ochi de Maramures, 2011 ( teatru)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *