Gânduri la început de an

Deşi sunt o persoană esenţialmente pozitivă, optimistă, în ultima vreme mă macină o mare tristeţe. Simt că, în răstimpuri scurte, ea m-ar putea face victima, horribile dictu, pesimismului.

În România prezentă şi viitoare, pe termen scurt şi mediu, lectura e… pe nicăieri.

Ştiu, îmi veţi spune că e-o constatare deja banală, că explicaţiile sunt multe, vinovăţiile şi mai multe, iar soluţiile puţine. Dar bune! mă voi grăbi eu să completez. Aşa e, într-adevăr, realitatea o ştim cu toţii, noi, cei interesaţi cât de cât de fenomen, implicaţi în el. Numai că, dintr-un instinct de conservare, poate, aproape întotdeauna trecem povestea asta la index (dacă tot e aşa evidentă! e normală) şi ne concentrăm, cumva autist, pe munca noastră literară. Intrăm cu capul sub apă şi vieţuim acolo, ne agităm, ne muşcăm între noi, ne sprijinim şi ne punem piedici ― totul într-un micro-micro-micro-cosmos care devine pe zi ce trece, cu ştirea, dar şi din nepăsarea noastră, tot mai micro. Cine se încumetă din când în când să „spargă suprafaţa” şi să arunce o privire în jur, îngrozit de ceea ce vede îşi umple repede plămânii cu aer şi se scufundă înapoi în iaz. Aproape o baltă. În curând, un biet păhărel.

Altfel spus, trebuie să ne scoatem capul din propriul cur, să ne ştergem la ochi şi să vedem cum putem face ca oamenii din jur să nu ne mai perceapă ca pe nişte puturoşi de care e mai bine să te fereşti.

Şi-atunci, ce ar fi de făcut? Că de bocete, atunci când izbucnesc, tot mai rar şi ele, suntem sătui. Ce putem face în afară de acele lungi pomelnice însumând toate lucrurile care nu merg?

Vă spun ce cred eu. Scurt, ca să nu vă ţin mult. Poate aveţi altceva de citit.

Două lucruri ar fi importante.

1. Să ne conştientizăm situaţia şi să n-o uităm nicio clipă, luându-ne cu patimi mărunte. Să ne stea gândul mereu la cei care se apropie de literatura noastră din afară. La cei pentru care cititul nu e esenţial. Adică oamenii care, într-o lume normală, ar veni spre literatură ca spre un loc de relaxare. De fiecare dată când dăm să cădem în nas, împiedicându-ne de propriul orgoliu, ar fi bine să îndreptăm ochii în sus, spre luciul apei, spre graniţa care ne desparte, din păcate, de fiinţele acelea devenite cvasi-mitice pentru care noi, chipurile, producem bun artistic. Sunt absolut convins că, având permanent această grijă, inclusiv apele în care ne scăldăm vor fi mai puţin tulburi, iar zbaterea noastră va avea un sens, va semăna mai mult cu un dans sincron decât cu o agitaţie de păstrăvărie uitată de stăpâni.

Humility against Pride | Superbia-Humilitas Copyright © 2014, Cristina Schek

Humility vs. Pride | Humilitas vs. Superbia
Copyright © 2014, Cristina Schek

Humility vs. Pride – Humilitas vs. Superbia

2. Să nu pierdem nicio ocazie pentru a demonstra că literatura, arta este înainte de toate destinată consumului. Acceptând că există, în mod natural, şi bunuri concepute strict în ideea arhivării, cu circuit închis, să ne concentrăm eforturile în special pentru afişarea la drumul mare a mărfii noastre. Sigur că, din cauza delăsării, am ajuns acum ca în acest „negoţ” să avem de înfruntat concurenţa unor alte medii mai versatile, prin care cu totul altfel de mesaj ajunge la potenţialii noştri cititori. Norocul nostru este, totuşi, că mesajul cu pricina (că e cancan, bârfă, manea, frivolităţi…) are o viaţă foarte scurtă, dată fiind chiar natura lui limitată. Îngrijorătoare este însă rapiditatea cu care el se regenerează şi se transformă înşelător. De aceea este nevoie ca a noastră contra-ofertă să fie atrăgătoare, iar pentru asta trebuie să nu ne ferim ca, măcar pentru o vreme, să o împodobim cu găteli poate mai puţin… artistice.

Altfel spus, trebuie să ne scoatem capul din propriul cur, să ne ştergem la ochi şi să vedem cum putem face ca oamenii din jur să nu ne mai perceapă ca pe nişte puturoşi de care e mai bine să te fereşti.

Şi-atunci, încetul cu încetul, poate că va începe şi industria asta editorială să trăiască decent, iar noi, cei care o formăm ― scriitori, traducători, redactori, corectori, editori, tipografi, librari etc. ― să putem cere acea normalitate reprezentată prin simpla respectare a contractelor pe care vedem că alte societăţi, mai deschise la minte, o pot avea chiar şi-n aceste vremuri anormale. Căci nu e suficient să aduci formele de acolo, când aici n-ai cu ce le umple. Parcă a mai spus asta cineva, cândva.

Lecturi plăcute şi multe în 2014!

Nu uitaţi să le vorbiţi despre ele şi apropiaţilor voştri.


Ilustraţiile care însoţesc prozele din acest număr fac parte din grupajul Psychomachia de Cristina SchekCristofor.


Despre Mircea PRICĂJAN

Mircea PRICĂJAN a scris 77 articole în Revista de suspans.

Născut la 2 septembrie 1980, Oradea; absolvit Facultatea de Litere, Universitatea Oradea – promoţia 2003, cu o teză despre Stephen King; masterat „Literatura română în context universal”, Facultatea de Litere, Oradea, cu o disertaţie despre literatura fantastică – 2004; în 2002, la Editura Universităţii din Oradea, apare romanul în 2 volume În umbra deasă a realităţii; articole, recenzii, interviuri, proză scurtă, traduceri din limba engleză în mai multe reviste din ţară (Familia, Vatra, Tribuna, Observator cultural, Orizont, Ziarul de duminică, Dilema, Prăvălia culturală, Luceafărul, Flacăra, Lettre Internationale, Respiro etc.) şi străinătate (Taj Mahal Review, Double Dare Press, Distant Worlds, Muse Apprentice Guild, SFFWorld etc.); tradus în jur de 50 de cărţi din limba engleză, apărute la editurile Aquila ’93, Millennium Press, Tritonic, Nemira, RAO, Polirom, Humanitas, Curtea Veche, All, Art, Trei. A fost redactor de carte la editura Curtea Veche. A fost editor-colaborator la revista FLACĂRA. A condus în intervalul 2003-2004 revista electronică IMAGIKON cu apariţie în limba engleză. Între 2010 şi 2012, a fost redactor-şef al revistei on-line SUSPANS. Din 2003, este redactor la revista de cultură FAMILIA. Din 2012, este editor al REVISTEI DE SUSPANS.

One Comment

Dă-i un răspuns lui Antuza Genescu Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *