Când eram în liceu, citeam literatură clasică cu o aviditate și un entuziasm la care mă gândesc adeseori cu nostalgie. Aproape că nu trecea zi fără să dau gata câte un roman, iar ținând cont de dimensiunile mărișoare (de la 400 de pagini în sus) ale cărților scrise acum cel puțin cincizeci de ani, pot spune că reușeam o adevărată performanță. Prin comparație, acum abia dacă apuc să citesc un roman pe săptămână. Mă consolez cu gândul că lecturile mele actuale sunt abordate într-o manieră mai critică decât în trecut și că sunt mai selectivă. Mă consolez.
În ultimii ani, cuprinsă de mai sus pomenita nostalgie, am încercat, cu diferite grade de succes, să recitesc Narcis și Goldmund, Portretul lui Dorian Gray, Anna Karenina și alte romane care mi-au marcat adolescența, contribuind la formarea cititorului din mine. Ei bine, aproape de fiecare dată, am avut parte de o surpriză. Poate pentru că misterul primei lecturi pierise, poate fiindcă, în baza experiențelor anterioare, aveam așteptări foarte mari, n-am mai simțit aceeași apropiere față de romanele pe care le îndrăgeam atât de mult. Dimpotrivă. Câteva mi s-au părut bolovănoase, astfel că a trebuit să le abandonez mai înainte să-mi schimb percepția pe care o aveam dintre acestea. Pe altele le-am dus la bun sfârșit, dar sărind peste descrierile lungi, scrâșnind din dinți la fiecare inadvertență sau încruntându-mă la dialogurile nefirești. Totuși, au fost și romane pe care m-am bucurat să le recitesc, întrucât am (re)descoperit o narațiune solidă, alertă, dublată de un fir epic credibil, dar și detalii pe care nu le reținusem prima dată și cuvinte care în textele actuale apar foarte rar.
Abia după aceste „experimente” am ajuns să conștientizez diferența dintre literatura care se scria „atunci” și cea care se scrie „acum”. Diferența dintre romanele din lista obligatorie de lectură (și chiar facultativă) și cele pe care le descopeream independent de școală. Și nu mă refer la calitatea scriiturii, ci la măsura în care o carte reușește să îndeplinească așteptările cititorului contemporan. De aceea mă surprinde când, ori de câte ori vreun novice într-ale lecturii cere recomandări unui cititor mai experimentat ca el, aud același îndemn: citește clasicii. Pe Balzac, pe Faulkner, pe Tolstoi, pe X și pe Y, și neapărat pe Z. Dacă nu-l citești pe Z ești incult. Rușinea poporului. Pe lângă faptul că este greu să determini ce scriitori se încadrează în conceptul de „clasici ai literaturii”, se crează niște presiuni care, în timp, ajung să dăuneze percepției pe care o avem asupra lecturii. Am întâlnit oameni, de altfel cititori împătimiți, complexați că n-au (prea) citit „clasici”. Desigur, mai toți încercau, într-un fel sau altul, să recupereze acest „handicap”, sub îndrumarea „cunoscătorilor”. Așa am aflat că există persoane cărora nu le-a plăcut Winnetou, de exemplu. Cum să nu-ți placă Winnetou, m-am întrebat, sau orice alt western scris de Karl May? Când eram elevă, devoram cărțile astea. Colegii mei de clasă, la fel. Apoi mi-am dat seama că oamenii despre care povestesc citiseră romanul mult mai târziu decât noi, pe fondul unor experiențe (literare și personale) diferite. Era firesc ca ei să aibă alte așteptări față de noi, ba chiar și să descopere că mult apreciații clasici sunt foarte diferiți de ceea ce erau obișnuiți să regăsească într-un text literar.
Sigur, nu toți clasicii sunt prăfuiți, și nu pentru toți cititorii, dar bănuiesc că fiecare dintre noi am putea numi un autor consacrat ale cărui texte nu ne-au impresionat (la mine este Faulkner, de aceea l-am și folosit în exemplul de mai sus). Este imposibil să ne placă toți scriitorii, oricât de buni ar fi. Suntem oameni, avem stări, emoții, exigențe. Dacă o carte nu ajunge în mâinile noastre într-un moment în care să ne putem apropia de ea, atunci nici că mai sunt șanse să se întâmple asta, mai ales când avem în jur atâtea altele care abia așteaptă să fie citite. Trebuie să fie cartea potrivită în mâinile potrivite la momentul potrivit. Altfel nu își va atinge scopul de a încânta, de a ridica probleme, de a schimba mentalități sau pur și simplu de a distra.
Îngăduiți-vă, dragi cititori, să vă placă și altceva în afară de clasici, să descoperiți noi și noi autori, dintre care unii sigur vor deveni clasicii de mâine. Lectura este o plăcere, nu o datorie.
Depinde la ce vârstă citeşti cărţile. Puţine plac la orice vârstă. Pe unele nu le înţelegi când eşti prea tânăr, altele ţi se par tâmpiţele rău după ce te maturizezi cu adevărat.
Clasicii cred că merită măcar răsfoiţi – pentru cultura generală personală. Cred că se găsesc prin toate bibliotecile publice.
Eu i-am citit pe unii „pe sărite”. Cel mai mult am sărit din „Mizerabilii” lui Victor Hugo – toate descrierile şi tot ce n-are legătură cu firul principal al acţiunii. S-a întâmplat în adolescenţă. Şi de-atunci am cartea în bibliotecă, dar nu mă simt îndemnată să-ncerc s-o recitesc. :P
Clasicii, ca și contemporanii de altfel, pot deveni indigești la o a doua lectură :)
cred că pe dostoievski l-aș re/citi oricând. am încă lacune din opera lui, ceea ce e bine, fiindcă am cu ce-mi umple perioadele ciclice de revenire la clasici.
mi-amintesc că în adolescență îmi plăcea mult balzac. am citit câteva zeci de romane din „comedia umană”, multe minore. la maturitate n-am mai încercat, poate ar fi cazul să văd cum rezistă „moș goriot”, de pildă.
apropo de faulkner. în studenție am devorat pur și simplu „zgomotul și furia”, spre stupefacția colegilor. acum însă m-am blocat la „o parabolă”. e neterminată de vreo trei ani.
etc. etc. :)
Momentul confesiunilor literare, totuși n-ai spus nimic despre ce ai recitit :)
Chiar sunt curioasă dacă ți-ar mai plăcea Balzac acum.