Uneori stau pe câte o bancă și văd lumea ca în tablourile lui Dalli. E drăguț fiindcă eu nu consum nici un soi de substanțe dincolo de tutun cel mult, iar ultima gură de alcool am respirat-o acum vreo două luni. Nu vorbim despre halucinații, vorbim despre lucruri care ar putea fi acolo din lipsă de cauză. Doi cai înalți, cu picioare lungi și subțiri, cu capetele unite în frunți ca doi berbeci de munte în luptă, în spatele lor orașul arde și oamenii ca niște puncte negre dansează în jurul lui, o pasăre flamingo vine din cer și smulge câte unul, ceilalți dansează mai departe nepăsători. Să nu interpretăm nimic din toate astea, să mai lăsăm simbolurile în pace. Viaţa broaştei nu-i o broască. Poţi diseca broasca, dar nu-i poţi diseca viaţa, o astfel de încercare nu e nici măcar absurdă. Îl ştiţi pe Rene Magritte? Autorul acelui tablou cu o pipă sub care scrie in franceză: Aceasta nu este o pipă. Sigur că nu-i, e un desen cu o pipă. Cât de uşor credem că vedem lucruri pe care de fapt nu le vedem şi cât de uşor eşuăm în situaţia opusă.
De unde vin toate imaginile şi raţionamentele, habar nu am, pentru mine sunt deja acolo şi unele, şi altele, o lume dincolo de lume, și-mi vine în minte iară acea vorbă a lui Cervantes: „Prea multă sănătate poate fi nebunie, iar cea mai mare nebunie e să vezi viața așa cum e și nu cum ar trebui să fie”. Inițial aș fi zis că e un atac la luciditate, iar asta m-a enervat și m-a revoltat. În timp, am observat că tocmai luciditatea cere un prag minim necesar pentru a îngădui percepția a ceea ce numim absurd, rupând acest termen de barierele logicii preconcepute. Cred că o înţelegere curată a logicii ajută înţelegerea profundă a noţiunii de absurd.
Lucian Blaga argumentează includerea cunoașterii paradisiace în cunoașterea luciferică – nu poți pătrunde misterul dacă nu percepi obiectul care îl ascunde. Astfel, m-am gândit că orice act de creație solicită creatorulu luciditate înainte de imaginație și sinceritate înainte de fantezie. Camus vede absurdul fiind oarecum sinonim cu paradoxul, contradicția și atrage atenția în „Mitul lui Sisif” asupra contrarietăților din om. E absurdul sinonim cu imposibilul? Ține paradoxalitea de esențe sau poate fi reglată din formulări, din redefinirea termenilor? Contează?
Ficţiunea e indisolubilă de absurd pentru că viaţa omului e caracterizată de contrarietăţi. Orice poveste, cât de scurtă, fie ea şi una dintre acele vestite „poveşti în şase cuvinte”, poartă cu ea revolta unui paradox. Aş risca să spun că fix acest grad de incoerenţă e cel care dă vlagă, generând uimire, spaimă sau revolta aceea a scepticului: „aşa ceva nu există”. De aici aș ridica o provocare: încearcă să desenezi ceva ce nu există, încearcă să descrii „un ceva” ce nu există sau poate mai multe lucruri, dar nu întâmplări. Astfel, un bărbat care iubeşte la fel de mult două femei din care una e închipuită, poate fi la fel de absurd ca o vrabie vorbitoare cu trei picioare?
Eu sunt de cu totul altă părere decât Camus, cred că paradoxurile sunt numai aparente, cred că absurdul e esența unicității și identității umane. Cred că acceptarea lui ca nefiind paradoxal, ci numai o altă manifestare a unei coerenţe misterioase, ne dă adevărata șansă a cunoașterii, începând cu cea de sine până la cea a lumii exterioare. Fiindcă realitatea pe care nu o depășim ne depășește.
