Brian Keene ― Kill Whitey
Deadite Press, SUA, 2011
204 pagini
Este acest scurt şi reuşit roman reimaginarea în cheie „keene-iană” a mitului optzecist pe nume Jason Vorhees, anti-eroul seriei interminabile, inegale şi în egală măsură memorabile Friday 13th (ce a trecut deja la statutul de remake şi nu pare a se opri în curând, aidoma iepuraşului Duracell)? Whitey, temutul mafiot, patron al localului Odessa. Whitey, cu totul alb. Părul, sprâncenele, barba. Şi suficient de întunecat pentru a corespunde canonului eroilor negativi din universul lui Keene. Ar fi posibil de altfel un spin-off, în care Jason să se întâlnească undeva cu acest aproape invincibil gangster rus, Zakhar Putin, urmaşul unui bizar personaj intrat deja în imaginarul colectiv de peste un secol.
Iar confruntarea dintre ei ar rivaliza cu cea dintre Jason şi Freddy Krueger. Poate chiar mai reuşită. De altfel, dintre toţi autorii de horror ai „noului val”, oricât de relativă ar fi această categorie temporal-artistică, cred că Brian Keene este cel mai „cinematografic”, cel mai uşor de transpus pe celuloid de un regizor suficient de curajos şi inspirat, iar rezultatul, indiferent de titlul ales, ar rivaliza cu marile titluri horror de categorie B, atât de blamate şi totuşi atât de fascinante. Cam toate cărţile sale au acel dinamism necesar, iar acest Kill Whitey ar fi un candidat serios. Deşi – având deja experienţa unor ecranizări „după Stephen King” – sunt aproape sigur că mythos-ul lansat de Keene, cu cei Treisprezece şi misteriosul Labirint, tributare maestrului din Providence, ar fi ignorat şi exclus din scenariu.
Larry Gibson este un nimeni. Un anonim, fără prea multe speranţe şi incapabil nu doar să-şi imagineze viitorul, dar nici măcar să schimbe prezentul. Working class hero în variantă post-modernă şi probabil că dacă el ar fi servit drept model, atunci John Lennon nu ar mai fi compus vreodată celebra piesă. Lucrează pentru un salariu prea mic, încarcă şi descarcă pachete la un serviciu de curierat, nimic prea complicat. Putem presupune că a existat un moment în care Larry a crezut că este predestinat vreunui destin excepţional, dar a renunţat de multă vreme la astfel de idei. Nu are prieteni, este cu totul singur, dar uneori îşi mai pierde timpul cu Darryl, Jesse şi Yul. Ar fi patru prieteni, cel puţin la prima vedere, dar sunt mai mult patru colegi care îşi umplu golul de fiecare zi cu câte o beţie sau o petrecere, iar, când îşi permit, cu o vizită la striptease. Singurătatea în patru devine suportabilă, mai ales în faţa unor anonime, unele frumoase, altele pasabile, care se dezbracă în fiecare seară pe o scenă acoperită de fumul ţigărilor ieftine. Până în seara în care totul se schimbă. Până în seara fatidică în care Larry merge pentru prima oară la Odessa, un local controlat de mafia rusă şi condus cu mână de fier de enigmaticul şi temutul Whitey. Pre numele său Zakhar Putin, genul de prezenţă prin preajma căreia e bine să nu te afli nici măcar din întâmplare. Iar acolo Larry, eroul fără cauză, o vede pentru prima oară pe superba Sondra, fantezia oricărui bărbat încă viu. Dragoste instantanee sau fascinaţie feromonică, dependenţă vizuală sau pur şi simplu ceea ce lipsea din viaţa sa, Larry este în rolul detectivului din romanele noir, alcoolic şi trecut de 30 de ani, în biroul căruia intră femeia fatală. Femeia care devine centrul existenţei sale altfel inutile. Iar când are şansa de a o salva pe Sondra, cu orice risc şi cu orice preţ, cum ar putea Larry să nu renunţe la tot? Sondra este însărcinată, copilul este al lui Whitey, şi tot ce îşi doreşte acesta este să ucidă fetusul şi mama. Plus, ca un bonus pentru Whitey, pe oricine i-ar sta în cale.
Whitey este anti-eroul prin excelenţă. Are nevoie de copilul său, şi un nimeni ca Larry Gibson poate fi doar o jucărie, în nici un caz un obstacol demn de luat în seamă. Aproape invincibil, înzestrat cu un umor maladiv şi cu pasiunea sadică a prădătorului ce preferă să se distreze un pic, înainte de a-şi sfârteca prada. Discută, negociază, ameninţă, distruge fără eforturi deosebite echipaje de poliţie. Un Jason Vorhees foarte comunicativ şi inteligent în felul său. Poate nu neapărat inteligent, dar mai ales şiret, exploatând orice slăbiciune, orice scăpare, orice greşeală. Iar Larry va fi nevoit să o salveze pe Sondra şi mai ales să se salveze pe sine. Pentru că aşa cum ştiu foarte bine cei care au urmărit pe vremuri, eventual pe casetă video, serii ca Friday 13th, Nightmare on Elm Street, Hellraiser sau restul, toate devenite astăzi titluri de referinţă ale genului, răul nu poate fi niciodată cu adevărat învins.
Comparat cu alte titluri poate mai bune semnate de Brian Keene, acesta i-ar putea dezamăgi pe fanii care nu vor neapărat un film „straight-to-DVD” transpus în cuvinte pe pagină, mai ales că referinţele la Mythos sunt puţine şi vagi, dar este un exemplu reuşit al schimbării de registru, al unei alte abordări, a jocului. Vor fi şi cei care nu vor găsi prea credibilă transformarea lui Larry dintr-o existenţă aproape larvară într-un aproximativ erou, dar nu este pentru prima oară în universurile imaginate de Keene când un nimeni pus într-o situaţie excepţională demonstrează că teroarea poate mobiliza acele resurse nebănuite. Aruncat în faţa morţii zâmbitoare cu chipul lui Whitey, chiar şi un anonim se va dovedi neaşteptat de inventiv.
Un Brian Keene diferit, lesne şi sper curând ecranizabil. Genul de thriller foarte potrivit câtorva ore libere, când ai nevoie să îţi fie un pic teamă. Un pic mai mult. Recomandat, mai ales că dintre cărţile sale este un titlu oarecum trecut cu vederea.
