Dănuţ Ungureanu – „Noaptea în oraş, fără părinţi”
2016, editura Fusion 21, 202 pag., ISBN 978-606-94273-2-3
Aprecierile la adresa artei sunt subiective. Personal, am avut mereu o problemă cu afirmaţiile de genul „cutare operă de artă e valoroasă pentru că au recunoscut asta nu-ştiu-câţi (sau nu-ştiu-care) oameni”, folosite cu scopul de a-mi influenţa sau contracara propriile opinii. Nu mă refer la valoarea ei din punct de vedere al importanţei avute la data apariţiei sale, în contextul acelor vremuri, ci strict din punct de vedere calitativ. Calitatea unui act artistic reprezintă o chestiune de gust.
Literatura nu face excepţie de la această regulă. Pot aprecia, obiectiv, valoarea per se a unei anumite opere, dar ea să nu-mi placă, să n-o recomand şi să nu-mi doresc să mai am vreodată de-a face cu autorul respectiv. Sau pot exista scriitori pe care-i apreciez din punct de vedere stilistic ori a ingeniozităţii literare, dar a căror operă să nu se situeze decât episodic pe aceeaşi lungime de undă cu preferinţe, cu gusturile mele.
În această ultimă categorie intră trei autori pe care-i apreciez mult atât pentru calitatea lor umană, cât şi pentru contribuţia adusă literaturii autohtone în ultimele decenii. Ceea ce mă fascinează la ei este uşurinţa cu care manevrează limba română, dându-i viaţă, jucându-se cu ea, lăsând-o să se mişte liber. Tustrei au un simţ deosebit în această privinţă, transformând cuvinte şi expresii banale în unele inventate, de o melodicitate aparte. Din păcate, tocmai această „poetizare” aduce de multe ori textele lor într-o zonă pentru care afinitatea mea e prea scăzută şi pot doar să apreciez forma, pierzând însă esenţa conţinutului.
Cei trei scriitori sunt Rodica Bretin, Michael Haulică şi Dănuţ Ungureanu.
Nu mai ştiu când am citit primul text al celui din urmă, dar îmi amintesc că am fost plăcut impresionat de romanul Aşteptând în Ghermana, apărut în colecţia Nautilus alături de nume mari ale SF-ului mondial. L-am redescoperit ulterior în cadrul ambiţiosului şi reuşitului proiect conceput alături de Marian Truţă, care cuprinde până acum titlurile Vegetal şi Mineral. Şi am fost foarte curios să văd cum arată în cybertale-ul Noaptea în oraş, fără părinţi.
Începutul romanului îl aduce în prim-plan pe Leni, un băiat al cărui tată este victima unui atentat. Copilul scapă, împreună cu implantul pe care-l numeşte frend şi începe o cursă nebunească, având două scopuri: primul este propria supravieţuire, iar al doilea căutarea tatălui. Aici intră în scenă, după părerea mea, talentul autorului. Fără a apela la un arsenal covârşitor în ceea ce priveşte acţiunea, el se foloseşte de firul menţionat anterior pentru a face o radiografie completă a lumii în care se petrece acţiunea.
Fiind vorba despre un cyberpunk – cybertale, de fapt – lucrurile se petrec în mediul virtual, acolo unde totul este posibil. Evident, un asemenea decor permite libertate maximă, iar asta riscă să devină un dezavantaj. Lipsa unor repere îl poate face pe cititor să-şi piardă interesul. Incapabil să facă deducţii, să-şi proiecteze aşteptări viitoare, el va sta placid şi va privi cum autorul scoate iepuri din pălărie.
Nu e cazul în romanul de faţă. Dănuţ Ungureanu desenează cu grijă, meticulos, manipulându-şi personajele într-un decor bine conturat, ajutând cititorul să intuiască posibilele capcane care le pândesc, sau drama interioară ce le consumă. Aflăm astfel despre Faraon – un fel de matrice omniprezentă ce conduce lumea virtuală – şi cele patru soţii ale sale, dintre care una îşi plânge soarta tristă în pasaje desprinse, parcă, din O mie şi una de nopţi.
Nimeni, entitatea cu un nume ce sugerează operaţiunile ascunse de sorginte mafiotă, îşi trimite pe urmele lui Leni cel mai bun vânător, căruia acesta are şanse infime să-i scape. Între aceste două borne se desfăşoară infima speranţă de viaţă a lui Leni, iar şansa lui depinde de măsura în care loialitatea straniilor şi pitoreştilor personajelor întâlnite în periplul său este reală sau nu.
Dincolo de viziunea aceasta „la obiect”, romanul lui Dănuţ Ungureanu cred că poate fi privit şi în altă cheie. Elementele lumii moderne îşi găsesc atât ecoul, cât şi o extrapolare în universul prezentat în roman. Un viitor destul de cenuşiu – aşa cum este specific cyberpunk-ului – prin care călătoresc Leni şi frend-ul său. Pelerinajul m-a dus cu gândul la încercarea de supravieţuire a lui Vic şi a câinelui său telepat în viitorul post-apocaliptic din ciclul lui Harlan Ellison, A Boy and His Dog – în care, la fel, descoperim lumea prin ochii unui copil ce încearcă să scape de moarte.
Există multe nuanţe şi chei în care poate fi citit şi interpretat romanul, rămânând însă accesibil şi celor dornici de o acţiune clară, concretă. Brutalităţii unor pasaje li se opune delicateţea altora, iar cenuşiului unei lumi cinice, lipsite de speranţă – optimismul băiatului că-şi va găsi, în cele din urmă, tatăl. Nu în ultimul rând, merită menţionată frumuseţea cu care inventează termeni literari, melodioşi, într-un mediu eminamente tehnic.
Noaptea în oraş, fără părinţi reprezintă, cu certitudine, unul dintre cele mai bune romane SF româneşti apărute în anul 2016 – şi este de urmărit iniţiativa editurii Fusion 21 de a se axa pe promovarea unui singur autor. Dănuţ Ungureanu confirmă încă o dată că este unul dintre cei mai buni scriitori autohtoni, capabil să se mişte cu uşurinţă printre genuri diverse şi să spună poveşti frumoase, mai ales cyber-SF.
