Dan Brown –
Traducere de Adriana Bădescu
Editura RAO, Bucureşti, 2013
508 pagini
Voi încerca să nu alunec pe panta polemicii iscate în jurul lui Brown începând cu prea-celebrul Cod al lui Da Vinci, când multă lume a declarat că succesul extraordinar al volumului se datorează mai degrabă unui marketing de excepţie decât valorii literare a cărţii amintite. Probabil aşa este, însă trăim într-o societate de consum, căreia i s-a oferit un produs croit, se pare, exact pe măsura cererii. Ţin minte că am fost speriat de faptul că oameni a căror lectură se limita strict la statusurile de pe o anumită reţea de socializare s-au apucat dintr-odată să se cultive citind Brown. Pe de altă parte, neţinând cont de cine ce şi cât a înţeles şi cu ce a rămas după respectiva lectură, partea plină a paharului este că uite, totuşi, oamenii ăia au citit o carte, şi faptul ăsta în sine este o mică realizare. Ca să închei cu asta, ar fi interesant de urmărit câţi dintre cei care fac parte din categoria pe care tocmai v-am descris-o au citit şi volumele apărute ulterior. Nu de alta, dar ştiu din experienţă personală că aproape toţi cei cărora le-am pomenit numele de Dan Brown mi-au răspuns invariabil cu „Daaa, ăla cu Codul lui Da Vinci”, niciunul nu mi-a spus „Ahâm, tipul ăla care a scris Fortăreaţa digitală”, de exemplu. Probabil pentru că romanul acel nu a fost încă ecranizat.
Să trec aşadar direct la subiect. În Inferno, inepuizabilul profesor Langdon se trezeşte din nou atras, împotriva voinţei sale, într-o aventură care implică descifrarea anumitor coduri lăsate de o minte strălucită, dar situată de partea răului. Langdon este amnezic şi nu îşi poate aminti nimic din ultimele treizeci şi şase de ore, aşadar nu îşi explică de ce se află în Italia, nici de ce are ascuns în haină un dispozitiv ciudat, elementul care declanşează vânătoarea de indicii. Profesorul este ajutat de medicul Sienna Brooks, personaj de asemenea apărut brusc în calea lui Langdon, care îşi urmăreşte la rându-i propriile interese.
Ceea ce urmează se derulează conform „reţetei de aur” a lui Brown: indicii care trebuie urmărite în Florenţa, Veneţia şi Istanbul, raţionamente ce fac legătura între simboluri invizibile unui ochi neavizat, ascunse în opere de artă scrise, pictate ori sculptate şi planul malefic al unui om de geniu care este adeptul „trans-umanismului”, toate acestea în timp ce Langdon trebuie să se şi ferească de toţi aflaţi pe urmele sale.
Finalul este previzibil, profesorul Langdon va reuşi, bineînţeles, să salveze din nou lumea, în ciuda tuturor piedicilor şi răsturnărilor de situaţie apărute.
Partea bună a cărţii – informaţiile dintr-o mulţime de domenii: avem un mini-ghid turistic pentru Florenţa, pentru Veneţia şi Istanbul; facem cunoştinţă, e adevărat că doar superficial, cu Infernul lui Dante Alighieri şi cu o seamă de opere de artă inspirate de acest poem epic; găsim informaţii despre biotehnologia secolului XXI, precum şi despre teoria malthusiană cu privire la suprapopularea Pământului. Partea proastă – mi se pare că deducţiile sunt puţin forţate, simple trucuri literare care fac ca acţiunea să se poată derula în continuare spre deznodământul dorit.
Nu aş cataloga Inferno ca thriller, ci mai degrabă drept carte de aventuri. Profesorul Langdon mi s-a părut că poate întregi în mod fericit familia lui Indiana Jones sau Lara Croft.
Ţin să menţionez că nu trebuie să rezonaţi cu cele scrise aici. În opinia mea, cartea merită citită, căci oferă, într-adevăr, câteva clipe de relaxare, dar nu este o lectură pe care simt nevoia să o reiau, cel puţin nu prea curând.
Pentru un alt punct de vedere, vă recomand recenzia Alexandrei Popescu din numărul 11 al Revistei de suspans.
Lectură plăcută!