Edward Lee – The Innswich Horror
Deadite Press, SUA, 2010, 170 pagini
Am început să citesc seria „lovecraftiană” semnată de Edward Lee cu oarecare prudență. Celelalte câteva titluri parcurse, lesne încadrabile în sub-genul „spattergore”, după cum le prezintă autorul însuși, erau o combinație surprinzătoare și șocantă de pornografie extremă și oroare sadică, pline de scene ce i-ar îndepărta din primele clipe pe cititorii obișnuiți, chiar și pe cei care mai dau din când în când câte o șansă unei cărți „de groază”. Ducând totul la extrem, totul prins într-un stil economic și funcțional, dar descriptiv în momentele terifiante, Edward Lee oferă cu siguranță altceva decât mă așteptam. Genul de plăcere vinovată, dar dacă ajunge să îți placă s-ar putea să te prindă. Filme horror pe care nu le găsești prea ușor și în care o casă de filme comercială ar ezita să investească, pentru că autorul merge mereu prea departe. Mult prea departe. Cu atât mai stranie ar fi pasiunea sa pentru Lovecraft, în creația căruia sexul este o sublimă absență (din ce spune biograful cel mai autorizat o absență sau mai probabil un subiect prea puțin interesant și în viața reală a scriitorului) și doar aparent cu atât mai nepotrivită includerea acestuia în cărțile sale „lovecraftiene”. Și totuși surpriza a fost plăcută, iar această continuare-tribut a nuvelei The Shadow Over Innsmouth este o reușită din toate punctele de vedere. Păstrează elementele, atmosfera și mai ales emulează inspirat stilul pedant și complicat marca Lovecraft, dar cu suficient Edward Lee pentru a nu părea doar o imitație palidă.
Foster Morley este prin excelență un erou lovecraftian: singuratic, pasionat de mistere, moștenitorul unei averi pe drept cuvânt fabuloase într-o Americă încă luptându-se cu efectele Marii Crize, un cititor fascinat de opera și mai ales de personalitatea celui pe care îl numește, fără vreo ezitare, Maestrul. Unul dintre acei fani de care presupun că Lovecraft însuși s-ar fi ferit. Ținându-se la distanță de o lume pe care o vede ostilă și care îi oferă prea puțin (un alt element desprins din tipologia personajele mythos-ului creat de H.P. Lovecraft) Morley nu se regăsește cu adevărat decât în scrierile celui pe care nu a apucat să îl cunoască personal, cu care nici măcar nu a corespondat (principala și amețitor de bogata metodă de comunicare a Celui care a fost Providence cu admiratorii săi), dar care este pentru sine mai real decât toți ceilalți. Undeva în adâncul său, Morley își dorește mai mult decât orice să fie Lovecraft. Să vorbească la fel ca Lovecraft, să vadă locurile pe care acesta le-a vizitat, să îi răsfoiască manuscrisele. Presupun că nu ar ezita să plătească sume amețitoare și absurde pentru un cititor obișnuit dacă ar găsi un manuscris inedit, fie și o pagină. Morley este admiratorul pe care orice scriitor l-ar dori în absență, și de care n-ar ști cum să scape în prezența acestuia.
Iar în vara lui 1939, la puțin timp după ce scriitorul admirat se stinsese în anonimat (fără să-și imagineze uriașa influență postumă), detectivul improvizat Foster Morley pornește pe urmele lui Lovecraft, în căutarea orășelului de pescari ce i-ar fi inspirat acestuia una dintre cele mai reușite și mai cunoscute povestiri, The Shadow Over Innsmouth. Singura publicată antum altundeva decât în reviste, considerată de Morley capodopera Maestrului. Un exemplar dintr-o ediție fictivă (Visionary Press) îl însoțește pas cu pas, deși deja o știe aproape pe dinafară. Un fel de pelerinaj pentru admiratorul Maestrului. Mai mult accidental, Morley află că Lovecraft a petrecut puțin timp în orășelul Innswich. Care i-ar fi servit, se pare, ca inspirație pentru tenebrosul Innsmouth, orășelul pierdut undeva pe hartă în care locuitorii au făcut cu secole în urmă un sumbru pact cu cei din adâncuri, cu slujitorii lui Dagon, ceea ce le-a adus pentru un timp o nesperată prosperitate, dar cu un preț mare. Mult prea mare. Cu tremurul interior al fanului obsedat, Morley pleacă în căutarea acestui misterios Innswich.
Ajuns acolo, nu știe dacă Lovecraft a fost inspirat de orășel sau pur și simplu Innsmouth a fost o plăsmuire a imaginației. De coșmar. Nimic din arhitectura în prăbușire, casele vechi și părăsite, atmosfera întunecată, privirile pline de ură. Innswich este un oraș prosper de pescari, reconstruit aproape integral în noul stil purtând semnătura New Deal, un exemplu de reușită a noii politici economice. Locuitorii sunt eleganți și binevoitori, foarte bucuroși să primească vizitatori, casele sunt noi și destul de elegante, mâncarea excelentă, iar tinerele din Innswich sunt aproape toate frumoase, ori măcar drăguțe. Mai ales seducătoarea Mary, chelnerița ce așteaptă să aducă pe lume un nou copil, unul dintr-o serie aproape fără sfârșit, dar care pare să nu-i reziste bogatului și elegantului străin ajuns în Innswich pentru prima oară. Dar nu doar Mary este însărcinată. Spre mirarea lui Foster Morley aproape toate tinerele din Innswich sunt însărcinate, și multe sunt la al șaselea sau al șaptelea copil. Un adevărat triumf al natalității pe care alte regiuni l-ar invidia. Ciudat că pe străzi nu vezi prea mulți dintre acești copii, care s-ar potrivit perfect acestui mic paradis. Și mai straniu este că accidental îl vede pe fratele lui Mary. Acesta are mâinile și picioarele retezate, un infirm ascuns într-o încăpere, implorându-i lui Mary un favor care îl dezgustă și umple de oroare pe puritanul Morley.
Pe urmele lui Lovecraft, Morley află că acesta fusese acolo, că există chiar o fotografie inedită înfățișându-l pe autorul adorat, și că aceasta ar putea fi cumpărată, pentru un preț destul de mare, de la singurul paria din Innswich, alcoolicul fotograf Zalen Adok, acum respins de întreaga comunitate. Nimic din ce a scris Lovecraft nu pare să fi fost inspirat de Innswich, și se pare că locuitorii săi au fost revoltați de imaginația ofensatoare a străinului din Providence. Numai că Adok, poate singurul care îi spune adevărul lui Morley, este și cel care recunoaște că dincolo de imaginea idilică Innswich ascunde mult. Mult mai mult. Ceea ce ar părea doar bâlbâielile unui bețiv, care mai câștigă oferind curioșilor fotografii pornografice cu orice scene și fetișuri ți-ai dori, s-ar putea să fie adevărul despre Innswich. Și dacă Lovecraft a avut dreptate? Și dacă povestea blestemului care a căzut deasupra Innsmouth-ului este reală? Și dacă pactul continuă, temuții Deep Ones sunt tot acolo, dar lucrurile au mers mult mai departe decât și-ar fi imaginat Maestrul însuși?
Edward Lee a reușit să ofere mai mult decât o continuare tributară unui autor influent și, în acest caz, un model recunoscut și asumat. Departe de a fi o simplă imitație sau o fantoșă ce încearcă semiotic să calce pe urmele muzicalității scriptice marca Lovecraft, Edward Lee preia și folosește stilul, sumbra atmosferă și o mare parte din elementele mythos-ului, introducând inspirat și fără a fi strident elementele sale erotice, câteva răsturnări de situație la care chiar nu m-aș fi așteptat și construiește un roman surprinzător de bun. Se simte experiența unui autor de gen care a știut să evite căderea în manierism și copiere pentru a continua și reinterpreta o nuvelă în sine remarcabilă. Oarecum ironic este că întreaga carte are un aer foarte cinematografic, aparent lesne de transpus pe peliculă, și ar fi momentul să avem o ecranizare „cthulhu”-iană reușită. Subgen unde chiar și John Carpenter a eșuat, din păcate. Nu este singurul titlu „lovecraftian” semnat de Edward Lee, dar este unul remarcabil.
