Ştiaţi că există şi stări maladive cu efect benefic, cel puţin la prima vedere? Una din ele, ataraxia, se manifestă prin linişte sufletească absolută, detaşare de orice griji şi nepăsare crasă. Nu e o afecţiune propriu-zisă, ci o manifestare a unei boli, speculez eu. Însă ar fi grozav să o poţi experimenta la cerere, în momentele când îţi vine să-ţi iei lumea-n cap sau când îţi invidiezi câinele că nu trebuie să meargă la serviciu.
De această binecuvântată şi rară stare a psihicului şi-a spiritului declară că suferă Slevin Kelevra, unul din protagoniştii filmului Lucky Number Slevin. Spun unul din ei, pentru că în acest film avem patru eroi, unul mai dihai decât celălalt: însuşi Slevin Cuţu-Rău (Josh Hartnett), domnul Goodkat, chilăr rafinat (Bruce Willis), Maximus Bossus Mafiotus (Morgan Freeman) şi duşmanul său de-o viaţă, Rabbi cel necuşer (sir Ben Kingsley). În jurul lor gravitează doi-trei indivizi cu uşoare urme de inteligenţă şi mai mulţi tipi forţoşi care circulă câte doi şi dau savoare acţiunii prin tâmpenia lor nedisimulată.
Nu intenţionez să fac un rezumat al filmului, pentru că m-ar apuca ameţeala şi nu s-ar înţelege nimic din el. E plin de flashbackuri, de reveniri, de dialoguri trecute şi prezente redate simultan. E cel puţin curios, dacă nu contrariant, faptul că nu poţi povesti acest film fără să te tot întorci din drum, să explici unele necunoscute numai ca să dai peste altele, dar îl poţi înţelege fără probleme dacă stai să-l urmăreşti de la cap la coadă. Şi nu văd de ce n-ai sta, pentru că e un film cu cap şi coadă, iar prestaţia actorilor e memorabilă.
O seamă de ziceri se potrivesc ca o mănuşă acestui film: fiecare pasăre pre limba ei piere – soarta ucigaşilor e să moară ucişi; a plăti cuiva cu aceeaşi monedă – mafiotul şi rabinul sunt ucişi în acelaşi fel în care a murit tatăl lui Slevin; cu răbdarea, primul semn de cruzime (adăugire preluată din înţelepciunea zulusă), treci marea – Slevin aşteaptă douăzeci de ani ca să se poată răzbuna cum se cuvine, adică să aibă o mulţumire sufletească şi să se aleagă şi cu o iubită pe cinste la sfârşit; răzbunarea-i arma prostului – Bossul vrea să se răzbune pe Rabbi ucigându-i fiul şi se pomeneşte ucis de fiul unui bărbat căruia i-a făcut de petrecanie în tinereţe. Însă filmul stă, fără îndoială, sub auspiciile expresiei „Kansas City Shuffle”, şi asupra ei voi stărui acum.
Ce este Kansas City Shuffle? În primul rând, titlul unui piese compuse de Bennie Moten, pianist de jazz, în 1926, piesă care se referă la specularea încrederii de către inteligenţe maliţioase. De curiozitate, ascultaţi piesa lui Moten aici, şi veţi constata că J. Ralph, cel care s-a ocupat de muzica filmului, a prelucrat-o cu destul de multă îndrăzneală.
Dacă piesa a fost compusă în 1926, atunci de ce susţin unii, nu puţini, că expresia care-i dă titlul a fost consacrată de Slevin? N-ar fi fost mai potrivit să spună că, după optzeci de ani, filmul îi dă greutate şi o scoate, probabil, din rândul clişeelor?
Aşa cum am aflat de pe site-ul deosebit de util www.tvtropes.org, „Kansas City Shuffle” e denumirea tradiţională a unei escrocherii bazate pe abuzul de încredere. Acelaşi lucru ca mai sus şi nu chiar, pentru că, de data asta, victima trebuie (a) să creadă că escrocul intenţionează s-o ducă de nas, (b) să se înşele în legătură cu felul în care acesta intenţionează s-o ducă de nas şi (c) să-şi închipuie, naivă, că a pus la cale un plan reuşit pentru a dejuca escrocheria. Cu alte cuvinte, escrocheria se bazează pe faptul că victima „e prea deşteaptă pentru propriul ei bine”, spune site-ul citat. Iar dacă nu sunt îndeplinite toate cele trei condiţii, nu avem o escrocherie de tip Kansas City, ci una obişnuită, simplistă.
Amuzant e şi amănuntul următor, găsit pe acelaşi site: Kansas e cel mai mare oraş din statul Missouri, nu din statul vecin Kansas, cum s-ar crede (şi cum cred chiar şi unii americani). Da, există un oraş cu acelaşi nume şi în Kansas, dar e mult mai mic decât cel din Missouri, la care se referă de obicei lumea când spune Kansas City. Deci „Kansas City Shuffle” e şi o metaforă şi, ca orice metaforă, se bazează pe un sens figurat, de data asta însoţit de o componentă fizică: atunci când cineva se uită pe un mal al fluviului Missouri, tu te afli pe celălalt.
Tot aşa, în filmul nostru, când un personaj priveşte într-o direcţie, intriga porneşte în cea opusă: „ei se uită la dreapta, iar tu o ştergi pe la stânga”, spune de două ori asasinul Goodkat la începutul filmului, când încearcă să-i explice situaţia viitoarei sale victime. Victima chiar se uită la dreapta, unde stătuse asasinul cu câteva secunde înainte, dar acesta îi ia piuitul din spate… Ca în piesa lui Moten: „Whereas you look left and they fall right/ Into the Kansas City Shuffle”. E jocul în care cântă Kelevra şi Goodkat, câinele cel rău şi pisica cea bună, iar după cum cântă ei joacă mai mulţi, şi isteţi, şi bezmetici. Slevin poate nu e perfect, pentru că Goodkat îl salvează la un moment dat de un glonţ, dar stăpâneşte arta uciderii în serie, cu nonşalanţă, fără remuşcări, fără greşeli. Are gură mare, primeşte pumni în mod repetat şi îndură situaţia ridicolă de a circula printr-o clădire luxoasă numai în prosop. Cum îi reuşeşte asta? Are un ţel bine stabilit, de la care nu se abate. Şi suferă de ataraxie.
Cu o singură excepţie, personajele din Slevin sunt, toate, victime. Bossul şi Rabbi, am spus deja, îşi pierd răsuflarea când li se pune punga pe cap. Îl trag după el la Scaraoţchi şi pe detectivul Brikowski, care o mierleşte pentru că mai demult, când era înglodat în datorii, a ucis forţat de ei. Gorilele lui Rabbi şi ale Bossului adorm somnul de veci în maşină, cu un glonţ în frunte. Nenorocitul de Nick Fisher, intrat în datorii până în gât, moare ca să i se fure identitatea, dar tot aceeaşi soartă ar fi avut dacă ar fi încăput pe mâna Bossului sau a lui Rabbi. Măcar aşa a murit de mâna lui Goodkat, iute şi cu sufletul împăcat că ştie ce-i aceea înşelăciunea de tip Kansas City.
Nu e greu de ghicit excepţia de care pomeneam mai sus: Goodkat, dirijorul acestei simfonii a crimelor puse la cale pe parcursul a douăzeci de ani. Ce-i drept, lucrează în tandem cu Kelevra şi, la urma urmei, în folosul acestuia. De două ori se dovedeşte iertător faţă de învăţăcelul său: în copilăria lui, când nu e în stare să-l împuşte, aşa că se hotărăşte să-l crească, şi la încheierea simfoniei morţii, când îl lasă să plece cu iubita lui, care ar fi trebuit să treacă, şi ea, în lumea drepţilor. De ce? Pentru că un asasin, dacă ţine la pielea lui, nu lasă martori în urmă.
Morgan Freeman, Ben Kingsley, Bruce Willis şi Lucy Liu ne-au bucurat în destule filme. Nu e cazul să le facem temenele acum. Despre Josh Hartnett vă spun doar atât: a primit premiul pentru cel mai bun actor la Festivalul de Film de la Milano, în 2006, la egalitate cu Peter Falk.
Puneţi mâna pe Slevin şi urmăriţi-l, dacă nu aţi făcut-o până acum. Nu aşteptaţi să vă lovească ataraxia…
Lucky Number Slevin (SUA, 2006) Regia: Paul McGuigan; Scenariu: Jason Smilovic; Cu: Josh Hartnett, Ben Kingsley, Morgan Freeman, Bruce Willis şi Lucy Liu
